O carte pe zi: „Satisfacţie” de Mihaela Perciun

Mihaela Perciun este o scriitoare din Republica Moldova care a încercat să se impună şi în România. A debutat târziu, după 45 de ani, cu un volum de proză scurtă – O fabulă pentru rege (2003) –, a publicat apoi mai multe romane, unele premiate, cartea de faţă fiind cea de-a şaptea. Prima care i-a apărut şi în România a fost în urmă cu doi sau trei ani, „Cenuşă rece”, un roman despre o familie destrămată, cu o atmosferă apăsătoare de la primele paragrafe. Un roman compus din trei părţi – Cenuşă rece, Degetele şi Străinii –, care urmăreşte trei generaţii de femei – bunică, fiică şi nepoată – ce luptă să supravieţuiască timpului lor.

Mihaela Perciun e obsedată de trecut, o spune şi în interviuri: „Niciodată nu am scris dedicaţii <<scumpilor conducători comu-nişti>> decât doar ironizându-i. Pe timpul sovieticilor am fost preocupată şi de războiul din Afghanistan, despre care am scris indescifrabil o nuvelă/ roman, iar personajul principal era un bondar care, zburând de la un cadavru la altul, fotografia scenele atroce. Mai nou, m-am transpus într-un sac plin cu deşeuri, abandonat aiurea de proprietarul său. Lumea marginalilor este mult mai interesantă.” Şi: „Literatura trebuie să-ţi aminteas¬că şi reamintească. Fiinţa umană este condiţionată să uite. Am încercat să le revigorez memoria ce¬lor care mai tânjesc după timpurile sovieticilor, să le amintesc de cozile interminabile, de lipsa alimentelor elementare, a altor mărfuri indispensabile, pe când nomen¬clatu¬riştii aveau magazinele lor speciale. Şi nu doar. Literatura trebuie să-ţi pună întrebări, nu neapărat să-ţi sugereze răspunsul. Simplul exer¬ciţiu al întrebărilor e uneori suficient pentru perseverare.”

Este şi ceea ce se întâmplă în romanul de faţă în care, ca şi în cazul precedentului, prima dintre cele trei părţi dă titlul întregului – „Satisfacţie”. E povestea unei femei simple, orfane, care luptă pentru supravieţuire, se înscrie în partid, acceptă delaţiunile şi ploconirile, urcă treptele unei „aristocraţii” false, ajunge secretară de partid, conduce un raion, e un zbir, are o fată din flori pe care nu ştie s-o educe, apoi o nepoată, dar în timpul acesta nu accede la funcţiile de conducere pe care le spera, se sfârşeşte regimul şi ajunge o biată pensionară în rând cu alte milioane, drămuindu-şi banii.

Deziluziile sunt cumplite: „ Desigur, nu mă las pradă amintirilor, mă îmbărbătez, încerc să mă ridic, să mă trag în sus de urechi, să nu mă deprim, să le depăşesc pe toate. O fac în spiritul meu co¬munist, nu mă las măcinată de regrete şi nostalgii. Nu-mi reuşeşte întotdeauna. Mă mai duce valul, mă mai poartă... şi fără să vreau, încep să regret..., cu toată fiinţa mea!

Regretul meu cel mare este că nu mai am acces la putere! M-au înlăturat pe nedrept. Şi procurorii sunt alţii. De când s-a trecut peste ei cu reformele, mi se pare că nimeni nu mai vrea să mă recunoască, se fac a nu mă vedea. Toţi s-au dat de par¬tea banului. în ziua de azi, banu-i la putere! Şi asta se numeşte reformă!? Noi, pe timpuri, eram mai modeşti! Şi toate celelalte instanţe - la fel.

Mi-am dedicat întreaga viaţă partidului! Am trăit zi de zi pentru poporul truditor al ţări! Zi de zi am luptat pentru in¬staurarea comunismului în necuprinsa mea ţară! Asta însem¬na să facem bine pentru fiecare cetăţean! A munci şi a lupta erau sinonime! Iar acum, în amurgul vieţii mele, când nu mai pot lupta, meritele nu mai au valoare!

Am ajuns s-o trăiesc şi pe asta! Să fiu tratată de rând cu ceilalţi! Cu mulţimea! Cu prostimea! Mă simt atât de neglijată, încât îmi vine să nu mai ies din casă, să nu văd şi să nu aud pe nimeni. Mi se face rău până la leşin de neputinţa în care exist. Eu, femeia din fruntea raionului, am ajuns o... un nimic?! Cum să mă împac cu această bătaie de joc!? După ani de jertfire, să mă trimită la pensie doar cu un adaos, mai mult decât simbo¬lic, pentru medalia oferită de fosta uresese? Tocmai cincizeci de lei, echivalentul a cinci sute de ruble sovietice! Nu mi-ar fi necaz dacă măcar ar fi recalculat-o corect. Nici raportul ru- blă-leu nu l-au respectat! Pare un fleac, dar nu-i! în cazul meu, acest indice este esenţial! M-au privat şi de toate înlesnirile. Cu câtă obrăznicie, mi-au sugerat să mulţumesc Domnului... că m-au lăsat în lista lor specială de la policlinica cancelariei de stat... Aoleu, cât respect din partea lor! Ar fi putut să mă excludă şi de acolo? Desigur. Ar fi putut! Cui oare îi datorez faptul că nu m-au exclus?!”

O viaţă pentru o himeră. Trist subiect.

Mihaela Perciun – Satisfacţie. Editura Junimea, colecţia Epica. 161 pag.