O carte pe zi: „Vocile lui Pamano” de Jaume Cabré

„Jaume Cabré merită să fie recunoscut drept ceea ce este, adică unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii lumii” – „Que leer”

Nu vă lăsaţi înşelaţi de coperta care seamănă izbitor cu cea a ediţiei din 2008, apărută la Editura Meronia. Autorul, catalanul Jaume Cabré, a cerut ca toate ediţiile cărţii sale, indiferent de limba în care apar, să aibă pe copertă aceeaşi fotografie veche de scolari. Ceea ce semnalăm astăzi este ediţia a doua a celebrului roman, apărută practic fără revizuiri, fiind din start o traducere admirabilă.

Un roman la care autorul a lucrat aproape zece ani, care a apărut în 2004 şi a fost tradus în multe alte limbi, iar la Târgul de carte de la Frankfurt, din 2007, a şi fost declarat cartea Târgului. O impresionantă frescă, în multiple planuri narative, a lumii catalane în epoca franchistă, cu rădăcini adânci în anii războiului civil, dar cu reflexe până astăzi.

Romanul este o construcţie uimitoare, densă, aparent greoaie, care se limpezeşte uimitor pe măsura ce înaintezi în lectură, în povestea ca o magmă, care înconjoară cititorul fără să-i mai dea drumul până la final. Un roman cu zeci de personaje, foarte bine conturate, niciunul static, aproape toate extrem de vii, transformându-se ori arătându-şi mereu faţete noi, cum se întâmplă în viaţă, cu situaţii şi evenimente privite din unghiuri diferite, asupra cărora se revine din perspectiva altor şi altor personaje, situaţii ce devin cu atât mai surprinzătoare. Un roman care demonstrează, înainte de toate, cât de complicată este istoria pe care o trăim şi de care, în momentul în care o trăim, nu ne dăm seama.
Redusă la câteva fraze, trama este aproape banală. Oriol Fontelles ajunge învăţător într-un sat de munte din Pirineii catalani, în timpul celui de-al doilea război mondial, deci după războiul civil din Spania şi în plină perioadă franchistă. Laşitatea îl face să se alăture primarului franchist, să se înscrie chiar în falangă, este părăsit de soţia însărcinată care se întoarce la Barcelona, moare, se spune, în 1944 într-o înfruntare cu partizanii, apărând, în biserică, Sfântul Sacrament, şi numele său este dat unei străzi. Şase decenii mai târziu, deci după dispariţia lui Franco, învăţătoarea Tina Bros descoperă, întâmplător, în vechea şcoală abandonată, ce urmează a fi dărâmată, patru caiete şcolare. Conţin o lungă epistolă scrisă de Oriol Fontelles presupusei sale fiice, să ştie că nu trebuie să-şi dispreţuiască tatăl, căci a fost luptător în rândurile partizanilor antifranchişti. Prima mare surpriză. La început de mileniu trei, acelaşi Oriol Fontelles, martir al Bisericii, asasinat de comunişti, este beatificat de Vatican, la insistenţele gras plătite ale unei proprietare de pământuri şi munţi, apropiată de toate guvernele ultimei jumătăţi de veac spaniol, care i-a fost învăţătorului iubită neştiută şi care i-a adoptat şi crescut copilul – copil care se dovedeşte a fi fost băiat şi nu fată.

Întreg romanul, cu răsturnările sale de situaţii, cu descrierile incredibilelor crime, răzbunări, iubiri şi trădări este, de fapt, căutarea adevărului despre învăţătorul unui sat catalan divizat între susţinătorii franchismului şi duşmanii lui. Învăţătorul a rămas în memoria colectivă drept un membru al Falangei franchiste, împuşcat pe merit, poate, de partizani. Dar alţii aduc dovezi că el ar fi fost chiar comandantul cu nume străin (Eliot) al partizanilor, pe care franchiştii l-au căutat în zadar, pe care nu-l ştia decât o persoană (asasinată înainte de a spune cuiva ce ştie) şi care a ajutat zeci de evrei să treacă spre Portugalia, adăpostindu-i pe timp de noapte în podul şcolii unde locuia. Prin urmare, un erou al partizanilor care a intrat în istorie ca stâlp al fascismului în regiune. Despre Oriol Fontelles se spune că a fost asasinat de partizani, pe când apăra Biserica, dar aflăm la final că a fost împuşcat de primarul franchist chiar la sugestia doamnei care stăpânea totul şi care-i era amantă, după ce descoperise legăturile lui Oriol cu partizanii. Cuprinsă de remuşcări, ea este cea care a inventat povestea cu asasinarea de către partizani, aşa cum se va strădui decenii la rând să obţină beatificarea din partea Bisericii.

„Cred c-o fac să mă răzbun pe Dumnezeu”, spune ea, într-o frază aproape o cheie a cărţii.

Care este, de fapt, adevărul vieţii acestui om? Câte învelişuri trebuie desfăcute pentru a ajunge la esenţa lucrurilor?

„În ziua când i-au îngropat numele în uitare, era puţină lume pe stradă. Chiar de n-ar fi plouat, tot puţină ar fi fost, căci cei mai mulţi hotărâseră să arate că lor povestea-aia nu le ţine nici de cald, nici de frig şi, de la un geam discret sau din spatele gardului, urmăreau scena aducându-şi aminte de-atâtea lacrimi.” Mai târziu: „Din clipa aia, odată recuperată obişnuita linişte a acelei bucăţi de stradă, în Torena nu s-a mai gândit nimeni la Oriol şi din case-a ieşit un suspin de uşurare, căci toţi gândeau că, în sfârşit, dispare un simbol de-atâta discordie. Nimeni, în sat (…) nu s-a mai gândit la Oriol Fontelles până când, douăzeci şi patru de ani mai târziu, a început să circule zvonul că solitara şi inutila clădire a vechii şcoli va fi dărâmată, căci secolul douăzeci şi unu trebuie primit cu un sat mai ca lumea.” Şi mai târziu: „Deschise cutia: cele patru caiete ale lui Oriol Fontelles. În ciuda suferinţei ei, Tina avea-n minte cuvintele lui Oriol, fata mea, scrisoarea mea e ca lumina unei stele, când ajunge în ochii tăi e moartă poate de ani.” Şi mai departe: „Şi, începând din clipa asta, învăţătorul, Venerabilul Oriol Fontelles, martir al Bisericii, asasinat de hoardele comuniste (…) primeşte consacrarea ca Fericit. Biserica, prin intermediul Sfântului Părinte, Summus Pontifex, declară solemn că (…) se bucură de fericirea veşnică şi i se poate aduce cult public.” Motivul este cât se poate de convingător: „Regimurile trec, dar Biserica rămâne neclintită. De aceea am vrut să fac din Oriol un astru fix al acestei Biuserici.”

Pentru cine încearcă romanul/autorul să afle adevărul? Pe cine ar interesa? „Pentru memorie”, spune unul dintre personaje. Acţiunile pot fi judecate cu obiectivitate, dar personajele sunt prea complexe pentru a ajunge uşor la un verdict. Întocmai ca în viaţă.

„Pe de altă parte – afirmă Marta Nadal în cuvântul-înainte al primei ediţii în limba română – Jaume Cabre disecă în acest roman legătura neînchipuit de strânsă dintre trecut şi prezent, atât de strânsă încât cele două planuri temporale ajung să lege şi viaţa a două personaje îndepărtate în timp. Totul devine un fel de continuu în care trecutul, cu învăţătorul Oriol Fontelles, şi prezentul, cu învăţătoarea Tina Bros (cea care descoperă într-o nişă din spatele unei table de clasă cele patru caiete – n.n.) se împletesc până la contopire. Este un mod de a atrage atenţia asupra responsabilităţii pe care o avem cu toţii faţă de trecut, ale cărui consecinţe se resimt până în present.”

Prin sutele de pagini curge din când în când râul Pamano, căruia i se mai spune „râul cu o mie de nume”, „pe care-l aud doar cei care urmează să moară”.

Un cuvant aparte merită traducătoarea Jana Balacciu Matei care a reuşit nu numai să ţină piept magmei de vorbe, ci le-a şi redat într-o admirabilă limbă românească şi, cu deosebire, într-un stil care-l face pe cititor să bănuiască grandoarea originalului.

Jaume Cabré – Vocile lui Pamano. Traducere din catalană şi note de Jana Balacciu Matei. Editura Pandora M, colecţia Anansi contemporan. 651 pag.