COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Ce preferaţi pentru starea de urgenţă, planul „Vacanţa mare” sau planul Wuhan?

Faptul că România are o economie relativ săracă, o societate civilă slabă şi un sistem medical fragil a făcut ca în afara ordonanţelor militare să nu fie discutat public niciun plan coerent de măsuri, la nivel guvernamental, al autorităţilor medicale, pentru susţinerea economiei, pentru ieşirea din carantină. Preocuparea de bază pentru guvernanţi a fost să militarizeze spitalele şi să scoată forţele de ordine pe străzi, iar preocuparea de bază în sistemul medical a fost să deplângă lipsa de echipamente şi dotări. Între timp, societatea a rămas dezorientată, iar o parte a ei nici nu e convinsă de existenţa virusului, pentru că n-a avut cum să facă tranziţia logică într-un timp atât de scurt de la asigurările autorităţilor politice şi medicale, în frunte cu preşedintele Klaus Iohannis, că nu trebuie să se sperie nimeni, fiindcă noul coronavirus nu produce decât „simptome foarte uşoare, de tip răceală” (11 martie) până la avertismentele aceluiaşi preşedinte că dacă românii nu stau acasă, după Paşte vom avea înmormântări (15 aprilie).

La 20 martie, dr. Michael Lin, profesor asociat de neurobiologie, bioinginerie şi biologie a sistemelor la Universitatea Stanford, a ţinut o prezentare despre combaterea Covid-19 la Computer Science and Artificial Intelligence Laboratory al MIT. Lin a ironizat atenţia scurtă a publicului, avertizând că documentul lui are text mult şi deloc poze, a criticat OMS şi autorităţile medicale şi politice americane pentru abordarea crizei şi a propus un program de măsuri bazat pe distanţare socială, cu preocuparea de a-i feri pe vârstnici, testare rapidă şi măsuri specifice de igienă, inclusiv la locul de muncă. Opinia lui era că intervalul 16 martie – 16 aprilie era critic pentru reducerea ratei de infectare în SUA, de la nivelul de 3 (un om infectează alţi trei), respectiv pentru mărirea timpului de dublare a numărului de infectări, faţă de intervalul iniţial de o săptămână. Calculul său era că reducerea ratei de infectare la 1,5 ar mări de 4 ori timpul de dublare a numărului de cazuri, reducerea la 1,25 l-ar mări de opt ori, iar reducerea la 1 ar face ca parametrul dublării practic să dispară. Şi concluzia: „Dacă şi la 16 aprilie tot se mai dublează săptămânal, atunci mai avem încă o lună să mai încercăm o dată. Dacă nici până la 16 mai nu reuşim, atunci spitalele vor fi depăşite, ceea ce va face necesare măsuri imediate gen Wuhan, cu carantină impusă de la nivel central pentru cei bolnavi şi izolarea la domiciliu a restului populaţiei.”

Dacă dr. Lin ar fi fost român, mulţi propagandişti indignaţi ar fi sărit să-l acuze că într-o ţară liberă vrea să propună măsuri dictatoriale sau că e un inconştient fiindcă nu-l interesează cum ar funcţiona economia dacă toată populaţia ar fi izolată. Propagandiştii ar fi ridiculizat prezentarea, calificând unele sfaturi ca fiind de pe vremea lui Pazvante („ieşiţi afară – soarele e cel mai bun dezinfectant”) sau cu detalii bizare (în avion, după folosirea toaletei şi spălarea mâinilor, recomandarea era ca pasagerii să deschidă uşa de la toaletă cu cotul). Şi ar fi terminat probabil acuzându-l că seamănă panică prin menţionarea soluţiei radicale Wuhan. American fiind însă, Michael Lin n-a păţit nimic. Nu i s-a cerut demiterea, nici dosar penal, nu i s-a reproşat că se bagă să facă el politica statului, că sperie populaţia, că îi discriminează pe vârstnici, că are idei comuniste sau naziste. Prezentarea lui a fost citită drept ceea ce era – o luare de poziţie printre altele din partea unui om de ştiinţă.

Desigur însă că nu încape comparaţie între prezentarea respectivă şi planul „Vacanţa mare” al conducerii spitalului Matei Balş, dezgropat acum brusc, după două luni de la redactare, numai ca să se poată acoperi proaspăta declaraţie a ministrului Nelu Tătaru despre izolarea în hoteluri a persoanelor de peste 65 de ani. Mai mult, faptul că documentului de la Balş i s-a dat atâta importanţă, când el era o schiţă, cu tot limbajul neglijent al unui brainstorming între medici, pune şi mai strident în evidenţă lipsa de astfel de planuri la noi, bune sau rele, pe marginea cărora să se poată discuta. În deşertul de proiecte venite din partea specialiştilor (sau poate doar de idei care să fi devenit publice), singurele proiecţii despre viitor pe care şi le pot face cetăţenii se rezumă la promisiuni vagi sau uşor de încălcat ale guvernanţilor privind o relaxare a carantinei „după Paşte” sau „după 15 mai”. Declaraţia lui Nelu Tătaru din 12 aprilie despre eventualitatea ca vârstnicii să rămână în izolare 10-14 săptămâni sau a lui Ludovic Orban din 21 aprilie despre eventualitatea ca bolnavii asimptomatici să fie cazaţi în hoteluri în loc să fie internaţi în spitale par chiar stranii, în asemenea context de evitare a oricărui detaliu concret.

Iar absenţa planurilor şi a detaliilor se trage din faptul că guvernanţii au avut de la bun început o singură idee: nu cumva să se creeze panică – adică poporul să aibă impresia că politicienii de la putere ţin sub control situaţia şi ştiu ce fac, chiar dacă nu comunică mai nimic concret. Din această idee simplă au derivat toate declaraţiile de minimalizare insistentă a pericolului pandemiei şi toată lipsa de transparenţă, începând de la însăşi componenţa Grupului de Comunicare Strategică ori ascunderea situaţiei pe judeţe a îmbolnăvirilor. Şi tot din această idee simplă a decurs principala metodă de a canaliza neliniştea colectivă: găsirea de ţapi ispăşitori pe care poporul să poată da vina pentru carantina prelungită, pentru situaţia din economie şi din sistemul medical.

Mai întâi a fost presa, acuzată că stârneşte panică fiindcă dă ştiri despre gravitatea Covid-19 în alte ţări, speriind astfel inocenta populaţie a României, care ar fi trebuit să rămână preocupată strict de alegerile anticipate. Apoi au fost pensionarii care „umblau brambura” prin parcuri la soare în loc să stea în casă, ba uneori şi ceilalţi cetăţeni („Inconştienţa umblă liberă pe stradă”, scria pe o burtieră tv, la o imagine a unui bărbat care cumpărase o chiuvetă şi o ducea acasă). Apoi, medicii şi asistentele care dezertau de la datoria de a muri în spitale chiar mai repede decât pacienţii. În continuare, partidele de opoziţie, fiindcă au îndrăznit să aprobe prelungirea stării de urgenţă numai cu câteva condiţii minime de prezervare a democraţiei parlamentare. Pe urmă a venit rândul preoţilor şi al enoriaşilor care s-au uitat la clipuri cu bisericile deschise din Georgia şi n-au înţeles că aici nu merge. În cele din urmă a venit rândul romilor scandalagii, probabil categoria cel mai uşor de caricaturizat, de vreme ce şi figuri intelectuale simandicoase s-au hlizit în ultima vreme la poze cu ciori.

Acum, dacă a trecut şi Paştele, pe cine să se mai dea vina? A fost găsit Adrian Streinu-Cercel, asociat mecanic cu PSD ca să poată fi înfierat mai bine (deşi tot el era secretar de stat ori şef la Matei Balş şi pe vremea regimului PDL/PNL, în 2006, când prezicea că vor muri 2 milioane de români de gripă aviară, sau în 2009, când prevestea că vor muri cel puţin 20.000 din cauza gripei porcine). Preşedintele Iohannis l-a acuzat, fără a-l numi, că „vrea să se profileze poate politic, poate în alt fel”, deşi nici Cercel, nici altcineva de la Balş n-a ieşit să se laude cu planul „Vacanţa mare” şi să facă lobby pentru el. Mai grav însă, şi preşedintele, şi premierul Orban s-au erijat în apărători ai democraţiei în raport cu „măsurile inumane şi totalitare” presupuse a fi conţinute în acel plan, de răpire a bătrânilor din casele lor, deşi documentul propunea doar plasarea în carantină instituţionalizată a vârstnicilor care nu au condiţii de izolare la ei acasă, la fel cum avea în vedere şi ministrul Nelu Tătaru.

Problema care se pune din ce în ce mai pe şleau peste tot este cum poate fi repornită economia cu un risc cât mai mic de decese provocate de coronavirus. Iar prima discuţie e despre alegerea categoriilor care să ducă greul izolării – copiii şi familiile tinere (cum a recomandat, de pildă, Academia Leopoldină din Germania: creşele, grădiniţele, centrele de zi pentru copii să stea închise şase luni şi deschiderea economiei să înceapă de la micul comerţ) sau cei mai în vârstă (Danemarca este prima ţară din Europa care a revocat restricţiile mai întâi nu la alte capitole ale economiei, ci la cursurile şcolare şi centrele de zi pentru copiii de până la 11 ani). Discuţia însă există, e deja deschisă şi nu va putea să ne ocolească nici pe noi. Iar o discuţie despre coronavirus şi economie într-o ţară democratică, aşa cum zic preşedintele şi premierul că avem, nu poate fi decât una sinceră, unde îi tratezi pe interlocutori ca pe nişte adulţi, nu ca pe nişte copii cărora le distragi atenţia şi le ascunzi ce gândeşti, ca nu cumva să se sperie, să plângă şi să nu te mai voteze la toamnă.