COMENTARIU Lelia Munteanu: 7 octombrie 2023. Barbaria privită în ochi de o bonă filipineză

Povestea

„Lucrez în Israel cam de şase ani, am 31 de ani, sunt filipineză, mamă singură, cu un copil  mic în Filipine şi lucrez aici pentru Niţa, de patru ani şi ceva, cam aşa. Înainte am lucrat jumate ani la nişte oameni atât de bolnavi, încât după jumate an, mi-au murit. Înainte am lucrat în Dubai. Arabii de acolo erau cam severi, dar m-am înţeles şi cu ei, pentru că m-au respectat. Îmi plac oamenii, îmi place să lucrez cu oameni. I-am iubit pe toţi cei pentru care am lucrat şi pe Niţa o iubesc.

Niţa are 95 de ani şi e atât de specială! E o femeie căreia i s-au întâmplat multe în viaţă, lucruri deosebite. A fost aici în ţară de la început, ştiu că a fost soldată în Războiul de Independenţă, mi-a spus că a fost în batalionul 13, din Golani. În armată l-a cunoscut pe soţul ei, cu care a trăit mulţi ani în kibuţul Nirim. Niţa trăieşte în Nirim de mai mult de 70 de ani! Soţul ei a murit în urmă cu mult timp, nu l-am cunoscut. Au împreună 13 strănepoţi, familie foaaaaarte frumosă. Niţa ştie să picteze şi să croşeteze. Când am venit la ea, m-a învăţat şi pe mine să croşetez! Astăzi Niţa nu mai e chiar aşa de sănătoasă şi nici nu mai aude bine.

Niţa şi cu mine stăm în aceeaşi casă. Avem două camere, casă mare şi două weceuri şi salon şi tersă şi o grădină maaaaare. Iubesc kibuţul Nirim, sunt atât de mulţi pomi frumoşi, e ca în paradis şi, din punctul meu de vedere, am tot ce-mi trebuie, în kibuţ avem şi piscină şi sală de mese şi un minimarket şi oameni buni, toţi se salută pe potecile kibuţului. Pe oricine văd, îmi zâmbeşte <Hi, ce mai faci, bună ziua>. În Nirim mă simt ca acasă, mă simt iubită, mă simt binevenită, asta este casa mea din Israel.

Pe 6 octombrie la prânz s-a ţinut o petrecere mare, 77 de ani ai kibuţului. A fost atât de plăcut, i-am spus Niţei: <E cea mai frumoasă petrecere din câte am văzut>. S-a dansat şi m-am dus şi eu să dansez! Pentru prima dată în viaţa mea că am dansat în public. Fără Tikok, eu nu am Tiktok şi nu fac filmuleţe, dar am dansat, iar apoi, la club, ei au pregătit aşa o poză uriaşă, formată din multe poze mici făcute în kibuţ, flori, oameni, activităţi. Era acolo o poză cu Niţa şi mai era şi o poză cu noi, fetele din Filipine. Când am văzut poza, Doamne, am început să plâng, fiindcă am simţit că şi noi suntem parte.

Pe drum, înapoi spre casă de la petrecere, eu şi Niţa am vorbit. I-am spus: <Niţa, a fost aşa un chef, aşa un chef!>. Dar am ştiut, am simţit, că după atâta bucurie, o să vină şi ceva rău. Da, da, şi acasă, în Filipine, spuneam familiei mele, că de fiecare dată când aveam o mare bucurie, trebuia să numeri câteva ore, câteva zile şi ceva rău avea să se întâmpla, de-aia mie mi-e frică să fiu fericită.

Pe 7 octombrie, la şase jumătate dimineaţa, a început <alarma roşie>. Când începea câte o alarmă, Niţa se ducea întâi la weceu şi numai după în adăpost. Am intrat în adăpost şi eram convinsă că e <culoarea roşie> obişnuită, ca de obicei, dar acum continua şi continua, cinci minute, treizeci de minute, patruzeci de minute de <culoare roşie>, continuu. Mi-am spus mie: <Nu, nu e în ordine>. Şi  între timp stăteam în adăpost, eu şi Niţa, eu îmi făceam treaba, ea îmi cerea multe lucruri, îi era foame, îi era sete, mâncare, prăjiturele, era confuză, iar eu am ieşit din adăpost pentru ea, de vreo patru-cinci ori, să-i aduc ce voia. Şi atunci au apărut în telefon, pe grupul de Whatsapp al kibuţului, poze şi mesaje, cum că ar fi terorişti în Nirim, în kibuţ, toţi scriau <Rămâneţi în adăpost, rămâneţi în adăpost>. Deodată au început împuşcăturile, împuşcături în kibuţ, eu le-am auzit, dar Niţa nu le-a auzit, din cauza urechilor.

La început, când am auzit împuşcăturile, am crezut că este armata, armata israeliană, armata care o să ne salveze, aşa că i-am spus Niţei, <Niţa, totul e în ordine, armata e aici>. Dar după câteva minute, când împuşcăturile se auzeau şi mai tare şi parcă se înteţeau, erau mai agresive, şi am auzit şi ţipete în arabă,
mi-am dat seama că sunt din Hamas.

Atunci Niţa mi-a cerut să-i pun aparatul CPAP, un aparat cu oxigen, care te ajută să respiri. I-am spus: <Miss Niţa, m-am zăpăcit, nu armata e afară. Sunt terorişti, nu se poate ieşi din adăpost!>. I-a luat un timp să înţeleagă, deh, femeie bătrână, are 95 de ani. A adormit, s-a trezit şi iar a adormit. Între timp, treceau din casă în casă şi omorau vecinii, iar Niţa, confuză, mi-a cerut iar aparatul CPAP, iar eu i-am răspuns: <Please, nu acum CPAP, please, please, nu acum!>. Eu auzeam împuşcăturile, dar ea nu le auzea şi s-a supărat pe mine, aşa că până la urmă am ieşit, fiindcă îmi era frică să n-o audă şi să vină la noi.

M-am dus în salon să iau aparatul şi i-am văzut prin ferestră pe cei din Hamas, alergau pe lângă casa noastră! Numai un geam ne despărţea şi am văzut case arzând, am auzit împuşcături, poc, poc, multe împuşcături. Am alergat în adăpost şi am închis uşa. Atunci Niţa mi-a spus <Camille, poţi să-mi aduci crema hidratantă, unge-mă cu cremă hidratantă>, iar eu i-am zis: <No, Miss Niţa, nu se poate ieşi!> şi i-am pus aparatul CPAP peste nas şi exact atunci s-a orit curentul, au tras în curent, nu aveam lumină, iar CPAP-ul are nevoie de electricitate şi era întuneric şi Niţa mi-a spus <nu e lumină, nu e lumină>.

Fiul Niţei, Nimrod, ne tot suna şi ne scria, era un haos, big mass, big, big mass, iar Niţa îmi tot zicea <pune-mi cremă>, iar eu <please, no, nu acum>, dar ea a insistat, <acum, acum!>. Şi iar am ieşit, m-am dus în casă, am căutat crema şi nişte prosoape de hârtie şi puţine medicamente. M-am întors, i-am pus crema, iar Nimrod mi-a zis: <Camille, se duce the generaţia>. Am alergat la uşă şi am ţinut-o, dar ce e mâna mea, nimic, dacă ar fi vrut, ar fi deschis cu uşurinţă, am ţinut uşa şi atunci i-am auzit în casă, am auzit tac, tac, tac, împuşcături, în salon! Împuşcături! I-am auzit intrând.

În timpul ăsta Niţa a adormit, urechile ei nu suntbune, eu tremuram şi plângeam, plângeam în spatele uşii, cu o mână ţineam uşa, u cealaltă, trimiteam mesaje familiei mele: <O să mor acum, trimiteţi-mi o poză cu băiatul meu Noah,

trimiteţi-mi o poză cu Noah>, şi mă rugam la Dumnezeu: <Eu îţi dau viaţa mea, dar Noah e încă mic, te rog, ai grijă de el>.

În spatele uşii, împuşcături, împuşcături, poc, poc, grenade, explozii, nu ştiu, zău, o să mor. Dintr-o dată, Niţa s-a trezit, pur şi simplu s-a trezit, a auzit bombing, bombing şi a început să ţipe, iar eu m-am repezit la ea şi i-am astupat gura cu mâna şi i-am spus <Şşşşşşş, Miss Niţa, şşşşşşş>. Ea mi-a dat mâna la o parte şi mi-a strigat <ceee?!>. Mă vedea plângând, tremurând, îmi vedea lacrimile, îmi vedea faţa, din care se înţelegea că suntem în pericol şi, numai atunci, finally atunci, a priceput că ceva nu e în ordine, numai atunci a tăcut, numai atunci a tăcut.

Atunci ei au plecat. Primul grup. Pur şi simplu, au ieşit din casă. Şi s-a făcut linişte. Aşa o linişte, cât se poate de linişte. Mă tot rugam şi mă rugam, să nu mor, să nu mai vină şi Niţa mi-a cerut să vorbească cu familia. I-am făcut legătura, dar telefonul ei este un telefon vechi, fiecare buton face zgomot, atât de mare şi-mi era frică să nu vină iar, Niţa nu auzea nimic, vorbea tare, am rugat-o: <Please, nu e timpul de convorbiri, Niţa>, dar ea nu m-a ascultat, aşa că i-am luat telefonul şi i-am spus fiicei ei: <Please, dont call, nu sunaţi, nu este armata aici, aici nu e nimeni, trebuie linişte, nu ştiu dacă ne aud> şi am închis telefonul şi l-am pus deoparte şi Niţa m-a înţeles, this time m-am înţeles.

Pe urmă, a mai venit un grup de oameni şi încă unul, auzeam totul prin uşă, ţineam clanţa şi mă rugam, pupam poza băiatului meu şi când au ajuns a patra oară au intrat şi la noi în adăpost. Da - Hamas la noi în adăpost! Pe la zece jumate, am simţit uşa mişcându-se, am auzit bătăile lor în uşă, bum, bum, bum, şi ştiam că o să deschidă, aşa că am stat în picioare, şi deodată, nu ştiu cum, am devenit foarte calmă, am ridicat mâinile, şi i-am spus celui care stătea în prag: <Bună ziua, domnule>.

Niţa l-a auzit, i-a auzit vocea şi iar s-a trezit, mâinile îi remurau, uite aşa, aşa îi tremurau. M-am uitat la individ, avea o puşcă mare-mare şi nu m-am uitat la nimic altceva, doar îl priveam direct în ochii, ştiam din Dubai că arabilor trebuie să li te uiţi în ochi, iar Niţa m-a întrebat chiar în faţa lui, <Camille, de ce n-ai închis uşa?> şi îl întreabă şi pe el, pe arab, l-a întrebat: <De ce-ai venit aici, pur şi simplu, lasă-ne în pace, de ce-ai venit aici?>, iar mie îmi repetă, <Camille, de ce nu închizi uşa?>, aşa, pe un ton supărat, şi am văzut pe faţa teroristului că şi el se enervează.

După ce a plecat am izbucnit în plâns şi am tot plâns şi m-am repezit la Niţa, şi m-am băgat în pat cu ea şi am îmbrăţişat-o, am strâns-o aşa de tare şi mi-am dat seama că îmi poartă de grijă, ca unui bebeluş, două ore am stat cu ea, îmbrăţişată, tremuram, tremuram fără să pot să mă controlez şi m-am uitat la ea, i-am văzut faţa şi deodată mi s-a părut atât de frumoasă, zău, atât de drăguţă, arăta ca un înger, şi i-am zis, i-am zis: <Eşti aşa de frumoasă! Te iubesc!>.  Niţa a început să plângă, mi-a mângâiat mâna, ca să nu mai tremur. Aşa s-au scurs două ore jumate, îmbrăţişate. Niţa m-a liniştit, mi-a dat senzaţia că sunt în siguranţă.

Într-un final, după două ore jumate, pe la ora două, după vreo şapte ore şi jumătate cât am fost singure, la două a venit armata. Deodată, am auzit strigăte: <E cineva aici?! E cineva aici?!>. M-am speriat şi din cauza adrenalinei am sărit în sus: <Sunt aici, suntem aici!>. Au intrat, o femeie, o femeie militar, şi un bărbat, ne-au văzut şi erau de-a dreptul în stare de şoc. Că suntem în viaţă. Au ajutat-o pe Niţa să se ridice, fiindcă ea nu putea merge, ne-au scos afară, printre case. Împrejur, am văzut maşini deschise, arzând, incendiate, case arse şi o ţeavă de apă care se spărsese mai încolo, şi am am văzut şi soldaţi care se ascundeau, nu înţelegeam de ce soldaţii se ascundeau după case, până când am auzit iar gloanţe, gloanţe în jurul nostru, ne-au salvat, dar încă se mai duceau lupte, între armată şi Hamas. Tot drumul au fost împrejurul nostru gloanţe şi am şi căzut de câteva ori, am căzut în noroi, când am căzut erau gloanţe împrejur. Am văzut că Niţei îi era frică, am văzut asta pe faţa ei, dulcea de ea, m-am temut atât de mult pentru ea, dar am reuşit, soldaţii ne-au scos de acolo şi ne-au salvat.
Ne-au dus la club, acolo am fost toată noaptea. Erau mulţi oameni acolo, mulţi bărtâni, şi Niţa, toată noaptea acolo, a fost grozavă, m-a ajutat, nu a ţipat, nu s-a supărat, a înţeles cât suntem de norocoase că suntem în viaţă. Acolo, la club, am văzut iar poza aia maaaaare, de la petrecere, poza cu toţi oamenii.

Dimineaţa ne-au scos din kibuţ cu un autobuz militar. Tot drumul m-am temut,n-am ştiut dacă o să ne răpească, oamenii, nu ştiam ce vor, numai când am ajuns departe şi am văzut pe ferestră munţii Ierusalimului, abia atunci m-am simţit în siguranţă, am simţit că sunt bine, că o să rămân în viaţă.

Ne-au dus la Yad Hashmona, într-un loc liniştit, biblic, cu oameni foarte religioşi, care vorbesc despre Isus şi învaţă şi iar am simţit că am ajuns iar în paradis. De când am ajuns acolo, am plâns tot timpul şi-i mulţumeam Domnului că m-a scos din ghearele morţii, din locul cel mai întunecat din adăpost, un loc plin de împuşcături, de foc şi de Hamas, m-a scos de acolo şi m-a adus aici, în acest colţ de rai. E cel mai bun loc pentru noi, aici avem o viaţă nouă.

În aceeaşi zi când am ajuns la Yad Hashmona, Eşel, alt fiu Niţei, m-a sunat, e aşa de bun, toţi sunt aşa de buni cu mine: <Camille, cum eşti, ce planuri ai?>, iar eu i-am zis, <ce planuri?>. Mi-a spus: <Ştiu că ai bilet de avion, o să te ducem la aeroport, o să-i găsim pe cineva Niţei, să lucreze cu ea, pot să te duc acum la aeroport>.

I-am răspuns <Nu, Eşel, mi-am anulat deja zborul>, iar Eşel mi-a zis, <Ce, de ce, Camille, da de unde, nu trebuie să anulezi!>. I-am zis <Sub nicio formă, cum o să o părăsesc pe Niţa, cum o să se descurce, dacă o părăsesc, s-ar putea să moară... >. Fiindcă, de fiecare dată când plecam de acasă pentru o vizită, Niţa se îmbolnăvea, iar medicii nu o înţelegeau, n-o înţelegeau dacă nu eram lângă ea. Are nevoie de mine. Eşel m-a întrebat: <Dar ce-i cu copilul tău, cu familia ta?", iar eu i-am răspuns: <O să fie bine, rămân cu Niţa, nu-ţi fă griji>.

Ea este bebeluşul meu, Niţa, şi n-am s-o părăsesc, în niciun caz acum, în perioada asta de teamă, când şi familia ei trăieşte în temeri, când totă ţara este în spaime, n-am s-o părăsesc, i-am şi promis, i-am promis Niţei, nu din cauza războiului, încă dinainte de război: <N-am să vă părăsesc până la ultima dumneavoastră suflare>".

Cu lacrimi în ochi, vă recomand cartea.