COMENTARIU Lelia Munteanu. Pericolul de a şti prea multe. Accesul la informaţii secrete

Daniel Ellsberg (foto) a fost analist militar, un economist redutabil, autorul unei savante prelegeri intitulate „Utilizările politice ale nebuniei”, autorul unei cărţi incendiare – „Secrete. Amintiri despre Vietnam şi documentele Pentagonului”. Despre fabulosul Ellsberg, Henry Kissinger, colegul său de studii la Harvard, declara, înainte de a-i deveni un duşman neîmpăcat: „E un geniu. E unul dintre cei mai sclipitori oameni pe care i-am cunoscut vreodată”.

 

În „Secrete....”, citată de Greg Grandin („Kissinger's Shadow: The Long Reach of America's Most Controversial Statesman”, Metropolitan Books, 2015), Ellsberg povesteşte că i-a atras atenţia lui Kissinger, când acesta se afla în plină ascensiune politică: 

 

„Henry, aş vrea să-ţi spun ceva - poţi să crezi sau nu - ceva ce îmi doresc să mi se fi spus cu ani în urmă. Eşti consilier de multă vreme şi ai avut des de-a face cu informaţii secrete. Însă eşti pe cale să primeşti o mulţime de aprobări, poate cinsprezece ori douăzeci, care îţi dau acces la informaţii mai importante decât cele strict secrete. Şi eu am primit astfel de aprobări şi ştiu persoane care tocmai ce le-au obţinut şi înţeleg efectele faptului primirii acestor aprobări asupra unei persoane care n-a ştiut înainte nici măcar că asemenea informaţii există, şi efectele faptului de a citi informaţiile care îţi vor fi accesibile. În primul rând, o să fii entuziasmat de unele dintre ele şi că, brusc, toate acestea îţi sunt accesibile, atât de multe! Însă, în al doilea rând, aproape la fel de repede, te vei simţi ca un prost, pentru că ai studiat, ai scris, ai discutat despre aceste subiecte, ai criticat şi ai analizat ani de zile decizii luate de preşedinţi, fără să fi ştiut de existenţa tuturor acestor informaţii, pe care preşedinţii şi alţii le-au avut, iar tu nu şi care trebuie să le fi influenţat deciziile în feluri pe care nici nu le poţi bănui (...).  

 

Te vei simţi ca un prost şi asta va dura cam două săptămâni. Apoi, după ce vei începe să citeşti zilnic toate aceste informaţii secrete şi o să te obişnuieşti cu un volum de informaţii secrete, care ar putea umple  biblioteci întregi, păstrate cu o atenţie mai mare decât simplele informaţii strict secrete, vei uita că a existat odată un timp când nu aveai aceste informaţii şi vei fi conştient numai de faptul că tu le posezi acum şi cei mai mulţi nu şi că toţi aceia sunt proşti. 

 

Într-un interval mai lung, nu prea lung, de doar doi-trei ani, îţi vei da seama, în cele din urmă, de limitele acestor informaţii. Există o mulţime de lucruri pe care nu ţi le comunică, deseori sunt inexacte şi te pot induce în eroare fix la fel de mult cum o poate face New York Times (...). 

 

Între timp, îţi va deveni foarte greu să înveţi de la cineva care nu are aceste informaţii. Pentru că, în timp ce asculţi persoanele respective, te gândeşti: <Oare ce mi-ar spune omul ăsta, dacă ar şti ce ştiu eu? Oare mi-ar da aceleaşi sfaturi sau informaţiile i-ar shimba toate predicţiile şi recomandările?>. Iar acest exerciţiu mental e atât de chinuitor, că după o vreme renunţi şi pur şi simplu nu mai asculţi (...).

 

Pericolul e că o să devii ceva de soiul unui imbecil. O să devii incapabil să înveţi de la majoritatea oamenilor din lume, indiferent cât de multă experienţă ar avea în domeniile lor, [experienţă] care ar putea să fie mult mai vastă decât a ta”.