COMENTARIU Marius Oprea: Beţia puterii

Un bătrîn lepros orb, cu care stăteam de vorbă în leprozeria de la Tichileşti,  în ziua de de Sfîntă Mărie din vara anului 1995, le adresa (prin intermediul meu, ca reporter al ”Europei libere”) cuvinte grele guvernanţilor de atunci: ”Băi, oameni buni! Fiţi cu mintea la voi, mă!... Nu mai daţi la ăştia amărîţi pîinea cu o sută de lei, ca să furaţi voi… Aţi luat puterea să conduceţi o ţară? Aveţi, pe umerii voştri, la toţi, greutatea de-o ţară…” 

 

Această minunată formulare a unui om izolat de o viaţă în spitalul unde sunt trataţi ultimii bolnavi de lepră ai Europei, una dintre cele mai necruţătoare şi temute boli, într-o pădure din Tulcea, m-a urmărit adesea, mai ales cînd am avut ocazia să ”gust” şi eu din mărul puterii. Îmi amintesc primul meu contact cu ea, cînd am intrat în Palatul Cotroceni, învestit cu prima mea calitate ”oficială”, aceea de consilier al preşedintelui Emil Constantinescu. Cînd am intrat din curte, în aripa dreaptă a Palatului, spre care am fost îndrumat de la poartă, n-am observat, puţin retras după uşă, un pupitru din spatele căruia s-a ridicat în picioare un ofiţer SPP şi a tunat ”să trăiţi!”, salutînd regulamentar. M-a intimidat, mi-a şi plăcut, m-a şi amuzat. Aşa că, ieşind pe o altă parte, am intrat după cîteva minute din nou, şi din nou, şi din nou… după care, la al patrulea salut cred că era, l-am întrebat dacă nu s-a săturat, că eu da. Mi-a spus că aşa e regulamentul. L-am rugat să facă o excepţie, pentru că salutul său ”după regualment” poate să mă şi sperie, dacă sînt neatent, şi în orice caz îmi întrerupe şirul gîndurilor. A înţeles şi am convenit să mă salute aşa, mai uşurel, şezînd. Am văzut însă pe atunci (şi de multe ori şi de atunci încolo) un alt demnitar, tunînd şi fulgerînd că nu a fost salutat ”regulamentar” de un ofiţer al SPP-ului. Această formă de deviere am întîlnit-o adesea în cei şapte ani, pe care i-am petrecut pe culoarele puterii, ca demnitar public: beţia puterii.

 

Psihologii o descriu ca pe o afecţiune, ea există în inventarul lor de disfuncţionalităţi mentale şi ei susţin că se naşte din frică şi nesiguranţă şi dintr-o nevoie insaţiabilă de compensare a lor, ca mecanism de autoprotecţie. E un tip de beţie din care cu greu te mai trezeşti, uneori se întîmplă abia în pragul morţii, alteori nici atunci. Beţia puterii în genere e predispusă în a-ţi lua cu totul minţile, iar asta nu se întîmplă dintr-o dată, ci se vede în timp.  Simptomele sînt în general ascunse, trec neobservate de către bolnav, deşi sînt vizibile pentru ceilalţi. Iar dacă bolnavului i se atrage atenţia asupra lor, acesta intră imediat într-o fază de negare a bolii. E momentul în care, în cazul puterii date de o funcţie, de o demnitate publică, această stare alterată a sinelui atinge adesea forme patologice. Şi o vedem manifestîndu-se adesea. Zilnic.

 

Semnul exterior cel mai vizibil al beţiei puterii este aroganţa. Cine nu-şi aminteşte de Adrian Năstase, cel de la Palatul Victoria şi apoi cine nu-l vede pe Adrian Năstase de astăzi, care a trebuit să treacă prin purgatoriul închisorii, pentru a se vindeca de această afecţiune a sufletului? L-am zărit odată, în timp ce mă duceam spre Fortul 13 Jilava pentru a organiza acolo o expoziţie cu obiectele găsite la morţii ucişi de Securitate, pe fostul prim-ministru, traversînd curtea penitenciarului, însoţit de un gardian şi asta nu m-a umplut nici de bucurie răutăcioasă, dar nici de milă, în fond, omul executa o pedeapsă, pentru fărădelegile lui. Mi-a dat o bună ocazie de a reflecta la vremelnicia puterii, dar şi la nebunia ei.

 

Există vindecare. Pentru a te tămădi de ”beţia puterii” e nevoie de mediul potrivit. Chiar şi domnul Dragnea ştie ce spun. Dar se vindecă greu, cu îndelungi suferinţe, frustrări, cu un preţ greu plătit de cel bolnav şi de cei din preajma sa. Nu există un tratament anume. Numai rugăciunile ajută, uneori. Pentru cei ce o pierd în plină ”beţie” a ei, puterea devine o amintire insuportabilă. Otrăveşte fiecare clipă din viaţă, pînă la finele ei. Unii sînt nevindcabili. Mă uit la un Solomon şi Stativă aflaţi la debutul bolii, la un Miron Cozma ori la procurorul ”Portocală” sau Florian Coldea, ca să nu privesc mai sus, la care ea a devenit incurabilă. Cu Ion Iliescu e altceva – el a fost născut la sînul puterii, a cunoscut-o din copilărie şi a crescut cu ea. Între ei doi a fost un divorţ amiabil şi nu un abandon. Ion Iliescu nu s-a îmbătat cu puterea, pentru că lui îi curgea prin vene.

 

În decembrie 1989, ”beţia puterii” s-a spart odată cu moartea Măreţului Cîrmaci şi a Multuiubitei sale tovarăşe şi din păcate s-a împrăştiat în milioane de particule, care ne-au intrat, precum viruşii aceştia recenţi ai Covid-ului, în suflete. Odată cu libertatea, am dobîndit atunci şi puterea, dar, am primit şi viciul beţiei ei. De care, odată atins, nu te mai trezeşti, nu te mai vindeci aşa uşor. Ea a impregnat, ca un blestem al Ceauşeştilor pentru că au fost împuşcaţi în ziua de Crăciun, întreaga societate românească, de sus pînă jos.