COMENTARIU Marius Oprea: Ceauşescu ar fi împlinit azi 103 ani – cu un an mai puţin decît are Mihai Şora

Cei doi ilegalişti au biografii diametral opuse: primul, cum se ştie, a ajuns, din ucenic-cizmar cu patru clase, urcînd treptat în ierarhia regimului, prim-secretar al Partidului Comunist în 1965. An în care cel de-al doilea era directorul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă şi iniţiase cea mai utilă şi răspîndită colecţie de literatură universală, accesibilă şi extrem de populară, căreia ”România educată” a comunismului, de la intelectualii cei mai rasaţi şi pînă la elevii de gimnaziu, îi datorează enorm: ”Biblioteca pentru toţi”. În 1968, Ceauşescu era pe culmile gloriei sale, după ce în vară condamnase invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Tot în acel an a apărut la ”BPT” o antologie de poezie contemporană românească, în care antologatorul – tînărul critic literar de atunci, Nicolae Manolescu – i-a inclus pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, Aron Cotruş, sau pe ”exilatul” Ştefan Baciu, poeţi, dar şi foşti legionari. Ca urmare, la începutul anului următor Mihail Şora şi-a pierdut postul de la editură, rămînînd referent.

După 1971, Nicolae Ceauşescu a înnebunit, la capătul unei vizite de lucru în China, Vietnam şi Coreea de Nord, de unde s-a întors obsedat de cultul personalităţii - şi de atunci n-a mai existat decît el însuşi, ”partidul, poporul, România” devenind numai mijloacele, vehicolul impunerii acestui cult. Marginalizat, Şora a ajuns simplu redactor la Editura Enciclopedică şi timp de două decenii n-a mai fost publicat. Ceauşescu, în schimb, trecuse de la proiect la fapte – adică, la o deplină ”reformă culturală”, în care orice act de cultură trebuia să poarte patina ideologică a socialismului şi, în cele din urmă, să ajungă să preamărească ”iubitul conducător”, iar în plan economic la măsuri şi proiecte megalomane, de tipul ”reînvierii” Canalului Dunăre-Marea Neagră, care însîngerase Dobrogea în trecut prin moartea a mii de deţinuţi politici duşi acolo la muncă forţată, a ”sistematizării satelor” şi a Bucureştiului, unde a ridicat cea mai mare clădire, după Pentagon – ”Casa Poporului”, de fapt gîndită ca edificiu al puterii sale absolute.

Toate acestea, cărora li s-au adăugat măsuri total contrare logicii, care aveau să ducă la falimentul economiei, au distrus viaţa unei întregi generaţii a României, cea a ”Epocii de Aur”, care s-a măcinat într-un deceniu şi jumătate de foame, frig şi frică, în apartamentele lipsite de curent electric, fără apă caldă, în care oamenii se întorceau după ore de aşteptare la cozi, pentru a ”prinde” ceva de mîncare. Le rămăsese doar libertatea lecturii, în traducere, a clasicilor literaturii, tipăriţi în milioane de exemplare în colecţia ”Biblioteca pentru Toţi”. Confruntaţi cu o realitate ostilă pînă la brutalitate şi adesea dezumanizantă, golită de sens şi conţinut, românii preferau să se retragă în ficţiune. În România lui Ceauşescu, în care trăia la fel de greu ca toţi ceilalţi şi filosoful Mihai Şora, nu mai era loc nici pentru poezie, nici pentru filososfie. Cu un doctorat în Blaise Pascal, acesta era, ca toţi românii, doar o ”trestie gînditoare” la ce-i va mai aduce ziua de mîine. 

Dar deznodămîntul istoric a făcut ca Mihai Şora să trăiasă pînă în zilele noastre şi să mărturisească, franc, că dacă ar fi rămas la Paris, aşa cum i se propusese, după apariţia la prestigioasa editură Galimard a unei cărţi de filosofie, ”Du dialogue interieur. Fragment d’une antropologie metaphysique”, ar fi ajuns ”să încremenesc şi eu, ca toată intelectualitatea franceză, în postura unui intelectual de stînga – ba chiar comunist”. N-a încremenit în Franţa, dimpotrivă, cu toată vîrsta înaintată, în 2017 a fost extrem de activ la manifestaţiile împotriva ”reformei justiţiei”, propuse de PSD-ul lui Dragnea, a graţierilor şi amnistiei. Care, între altele, l-ar fi scos şi pe Ceauşescu din puşcărie, dacă acesta ar fi cerut şi obţinut în decembrie 1989 graţierea pedepsei cu moartea şi ar mai fi trăit atît. Căci, pînă la această reformă, Iliescu n-ar fi cutezat să-l scoată din închisoare, Constantinescu n-ar fi vrut, Băsescu n-ar fi avut niciun interes să-şi sape astfel propria ”condamnare a comunismului”, iar preşedintele Iohannis n-ar fi avut nimic de cîştigat să o facă.

Astfel încît singura şansă a fostului prim-secretar al PCR care în anul de glorie maximă a sa, 1968, hotăra să-l scoată afară pe filosof din direcţia editurii unde acesta fondase colecţia ”Biblioteca pentru toţi” ar fi rămas ”reforma” lui Dragnea, care şi-a găsit un protestatar vocal prin Mihai Şora, deşi acesta se apropia la vremea protestelor de stradă din 2017 de împlinrea vîrstei de 101 ani.

Două destine diferite, dintr-o epocă apusă, oare, acum.