Comentariu Marius Oprea: Cît mai e 10 mai, pînă la 10 Mai?

 A fost însă o sărbătoare interzisă, în jumătate de veac de comunism. Întrucît un moment precum proclamarea independenţei faţă de Imperiul Otoman nu putea fi scos din patrimoniul istoric nici de către noul regim, ziua de 10 mai 1877 a fost înlocuită cu 9 mai, data la care Mihail Kogălniceanu a citit în Camera Deputaţior declaraţia de independenţă, deşi aceasta a căpătat putere de lege abia a doua zi, cînd a fost semnată de Principele Carol I. Proclamaţia ministrului de externe Kogălniceanu a fost aşezată în istoriografia ”republicană” deasupra legitimării actului de către Carol şi a adevărului istoric. Aşa a putut fi data de 10 mai, ca zi naţională, trecută integral la index, ştearsă din memoria colectivă în anii regimului comunist.

Fie şi pomenirea ei în public atrăgea ani grei de închisoare. Dar nicio măsură nu poate anula peste noapte aproape un veac de istorie. Tocmai de aceea, pentru mulţi dintre români, după abolirea ilegală a monarhiei şi instaurarea prin fraudă şi abuz a republicii (formă de guvernare actuală care nu are, de fapt, un temei istoric şi juridic legal), ziua de 10 Mai, în care s-au sărbătorit pînă în 1947 cei 81 de ani scurşi de la urcarea lui Carol I pe tronul Principatelor, a continuat să rămînă o bună bucată de vreme simbolul unei speranţe. Ea intrase în conştiinţa românilor drept Ziua Dinastiei şi totodată Ziua Naţională a României, încă din anii domniei Regelui Carol I şi sărbătorirea ei fusese interzisă o singură dată la Bucureşti, de către autorităţile germane de ocupaţie, în timpul primului război mondial. După instaurarea regimului de ocupaţie sovieto-comunist, 10 mai a devenit o zi arestată: arhivele fostei Securităţi arată că toate cele aproape 1.200 de ”organziaţii subversive” depistate în noua Republică de braţul lung al poliţiei politice comuniste urmăreau revenirea la monarhie şi readucerea pe tron a tînărului rege Mihai I.

Dar o jumătate de veac de ”spălare pe creier” poate face minuni. S-a văzut şi după decembrie 1989, cînd populaţia României nu şi-a pus problema revenirii la monarhia constituţională. Pe terenul fertil al unor generaţii crescute şi educate în spiritul unui fals istoric, aceeaşi ”specialişti” ai Securităţii au folosit de astă dată o altă armă, cea a arma dezinformării, îndreptată împotriva Regelui şi a Monarhiei. Dar treptat impactul public pregnant pe care l-a avut în rîndul românilor figura emblematică a Regelui Mihai odată cu revenirea sa în ţară, raportat la criza politică, morală şi instituţională din România şi-au arătat rezultatele. Criza, în loc să se relativizeze, pare pe zi ce trece că devine una sistemică şi devine din ce în ce mai strîns legată şi în conştiinţa publică de forma de guvernămînt republicană. În fond, românii par să realizeze, în fine, că în România tradiţia republicană nu poate fi legată decît de comunism şi de anii tulburi ai tranziţiei, în care comunismul nu a dispărut, ci doar s-a privatizat în folosul fostei sale elite.

Monarhia constituţională ca formă de guvernămînt reprezintă pentru aceşti ”moştenitori republicani” ai comunismului un pericol real, relevat şi de sondajele de opinie, în care aceasta cîştigă teren, încet dar sigur, pe măsură ce crizele politice se succed în România şi nu se întrevede o rezolvare a lor. Ca urmare, măsuri care au fost întreprinse mai ales după moartea Regelui Mihai I au urmărit ”instituţionalizarea republicană” a Casei Regale. Promulgarea unei legi în mai 2015, prin care ziua de 10 mai revenea ca sărbătoare naţională a avut şi ea un caracter formal. 10 mai nu a redevenit Ziua Naţională a României – ceea ce e o distincţie importantă: de 10 mai se lucrează (în mod obişnuit, dacă nu cade duminica) şi, în afara unor manifestări în ”circuit închis” ale Casei Regale, sărbătorirea ei nu are niciun impact public. Deocamdată. Pentru că, aşa cum nici regimul comunist nu s-a dovedit (cum tindeam uneori să credem cu toţii) a fi fost unul instaurat pe vecie, nici republica, o creaţie  a sa, nu poate avea o viaţă lungă, în lipsa rădăcinilor ei în tradiţia românilor. Că doar Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş ori Mihai Viteazul, să numim doar trei din cele mai populare figuri ale istoriei naţionale, nu au fost preşedinţi.

Vom mai avea probabil, de aşteptat, dar probabil nu mult – pentru că ”fabrica de preşedinţi” a republicii pare să-şi fi epuizat resursele, odată cu al doilea mandat al domnului Klaus Iohannis. Cine îi va urma, e o întrebare la care nimeni nu are, pentru prima oară, un răspuns convingător. Iar aceasta nu e numai o criză politică de lideri, ci o criză de sistem. A republicii.