COMENTARIU Marius Oprea: De ce urăşte Klaus Iohannis România

Comportamentul lui Klaus Iohannis pe parcursul crizei majore a ţării din ultimele luni este unul în aparenţă greu de înţeles. Dar în niciun caz acesta nu este al unui preşedinte. Preşedintele nu se plimbă cu pantofi sport, în costum alb, la piramidele lui Kheops, Kefren şi Mikerinos, cînd în ţara lui se atinge un record de mortalitate Covid, de peste 500 de oameni şi ţara lui nu are guvern. Preşedintele nu se duce să joace golf, cînd calitatea lui de negociator, impusă de Constituţie, ar trebui să rezolve o criză guvernamentală care se prelungeşte pînă la banalizare şi ale cărei consecinţe se simt zilnic, în fiecare buzunar. Preşedintelui ar trebui să-i pese de ţara care l-a ales. Lui Klaus Iohannis nu-i pasă.

M-am întrebat – şi probabil nu sînt singurul – de unde vine această nepăsare. Unii, văd în aceasta un joc politic, construirea unui scenariu pentru viitor, pentru un eventual loc de premier, pe care Iohannis şi-l pregăteşte de pe acum, pentru ceea ce va fi după alegerile din 2024. Exclus! În primul rînd, nu-ţi planifici un rol politic, arzâîndu-ţi singur în piaţa publică propria efigie. Pentru că asta face Iohannis, prin autismul lui, prin lipsa de empatie faţă de nevoile şi suferinţele românilor. Nu că ar putea el însuşi, singur, să le curme şi să facă ceva. dar nici nu arată că ar vrea să facă. Ar putea totuşi să dea un semn, cît de mic, arătînd că-i pasă. Să facă măcar ce-i scrie în fişa postului şi să fi negociat, cu căderea şi prestanţa lui de preşedinte, alcătuirea unui guvern. Dar n-a făcut nimic din toate acestea.

Klaus Iohannis e furios pe toţi. Pe clasa politică, pentru că i-a năruit planurile unui ”guvern al său”. De ce avea nevoie neapărat de un asemenea guvern? Pentru că el n-a fost obişnuit cu democraţia niciodată. El a fost educat, obişnuit şi a practicat, întodeauna, un anume tip de rînduială, a familiei şi burgului săsesc, în care capul, judele oraşului, sau guvernatorul  Transilvaniei, cum a fost înaintaşul său Samuel von Bruckhental, dispune ceea ce crede că e bine de făcut pentru neam, pentru cetate, pentru supuşi, iar ceilalţi înfăptuiesc. Cei ce cunosc îndeaproape exercitarea mandatelor sale de primar al Sibiului, ştiu că aşa se şi proceda, în vremea lor. Ajuns însă la Bucureşti, socoteala din tîrg nu s-a mai potrivit cu aceea de pe Dîmboviţa.

Şi n-a durat mult, pînă ce Klaus Iohannis să înţeleagă şi chiar şi mai puţin, pînă să se sature. Pînă să trîntească paltonul pe capota maşinii, pînă să apară din ce în ce mai plictisit şi imobil, la manifestările şi întîlnirile pe care nu le putea evita. Se pot număra pe degete momentele în care a putut fi zărit zîmbind, iar acele zîmbete au fost mai degrabă rînjete, atunci cînd şi-a văzut rivali politici căzuţi. Acum nici nu mai are vreun motiv să zîmbească. Tocmai acelor rivali trebuie să le înmîneze cheile oraşului cucerit. Ale ”guvernului său”. Toate manevrele şi regiile lui politice, toate luptele pentru putere pe care le-a inspirat, le-a generat  sau cărora le-a dat binecuvîntarea, au eşuat. Toate beţele băgate prin gard i s-au rupt. Nu i-a ieşit nimic. A pierdut tot. A descoperit că nu poate avea încredere în nimeni şi că nimeni nu-l ascultă, de fapt, pe el. Nimeni, în afară de prietenii săi, de la Pianu Mare, cu care joacă golf.

Şi marea lui suferinţă e că nu poate face guvern cu ei. Acolo, pe cîmpul cu steguleţe. Şi acesta e un motiv pentru care-i urăşte pe români, motiv din care s-a dus din nou la încă o partidă de golf, după ce a încasat în plină stradă un usturător ”Jonopot PSD”, ca stigmat al înfrîngerilor sale dîmboviţene,. Patru ore, cît durează un circuit de golf la Pianu Mare, a fost într-adevăr preşedinte. Preşedintele său. Al crosei sale, care nu-i iese din putere şi ascultare.