COMENTARIU Marius Oprea / De la ocaua lui Cuza, la kilowatul lui Iohannis

”Moş Ion Roată”, principalul personaj, dar şi promotor popular al anecdotelor despre Cuza Vodă în tradiţia populară, a fost un om îm carne şi oase şi nu o închipuire. Nu era deloc ”moş” după standardele zilei de azi, ci după cele de atunci: era născut în 1806, într-un sat din judeţul Putna, un plăieş bine făcut, robust, abia trecut de 50 de ani. Celebru l-a făcut Ion Creangă, în povestirea sa ”Moş Ion Roată şi Unirea”, în care e vorba de un grup de ţărani aduşi la Iaşi de boierul de pe moşia lor, să sărbătorească măreţul eveniment. Ca să priceapă tîlcul Unirii, ei sînt puşi să urnească dimpreună un bolovan, dar în cele din urmă ţăranul din Putna se face că tot nu pricepe: adică, de ce numai ei trebuie să se unească, spre a duce pe umeri o stîncă mai mare, după ce au dus separaţi ”cîte o piatră mai mare sau mai mică”, în vreme ce boierul stă de o parte şi îi priveşte şi îi îndeamnă. ”Să dea Dumnezeu ca de acum înainte să nu mai fie aşa”, spune Ion Roată. Anecdota a fost tipărită de Creangă în ”Convorbiri literare” în 1885, cînd se dovedise că pilda lui Moş Ion Roată avea sens: greutatea ţării era tot pe ”talpa” ei.

Vodă Cuza a atins o cotă de popularitate pe care nicio armată de ”troli” de pe internet nu i-ar putea-o aduce lui Klaus Iohannis, în zilele noastre. O culegere alcătuită de folcloristul Constantin Rădulescu-Codin în 1910 (”Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel”) arăta că amintirea lui Cuza dăinuise: ”Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să prinză pe mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni”. Nu e cazul, dacă e să ne amintim măcar de paltonul aruncat pe capota maşinii, de preşedintele nostru. ”Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara Moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare şi puternică, cum e azi. Straşnic domn a mai fost Cuza-Vodă”.

Klaus Iohannis n-a unit nimic, dimpotrivă, a continuat politica de dezbinare a românilor, inaugurată de predecesorul său, Băsescu şi a ridicat-o la noi culmi, dezbinînd chiar şi partidul liberal, care l-a adus la putere. ”El a făcut şcoalele”, mai spuneau ţăranii despre Cuza la 1910. Iohannis a făcut doar un ”proiect”, intitulat pompos şi inutil ”România educată”. Ţăranii mai spuneau despre Cuza că ”el ne-a dat pămînt şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut. Că băga acolo fitece român treisprezece baniţe de porumb în tot anul şi, cînd să-şi ia şi el agonisita, tot ce răgăduise acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din tot ce pusese. Ziceau cîrmuitorii că l-au mîncat şoarecii, şi porumbul era mîncat de ciocoii satului. Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba ălor care n-ascultau le da fum”. Cu alte cuvinte, Alexandru Ioan Cuza a inaugurat o politică de dreptate socială. După cum ştim, Klaus Iohannis nu vrea impozit progresiv pe venit, iar pe ”ciocoii satului” i-a înlocuit cu ”ciocoii statului”. Pînă şi hora unirii şi-a modificat sensul, în ”hai să dăm mînă cu mînă, cei cu zece mii pe lună”.

În România noastră, nici nu mai e nevoie de alte dovezi ale deosebirii între vodă Cuza şi Iohannnis. Ele se văd la tot pasul. Cu puţin timp înainte de a muri, pe 10 iulie 2017, Augustin Buzura a scris un ultim roman, ”Raport asupra singurătăţii”, în care descria cum “locul activiştilor de altădată, aroganţi şi îmbrăcaţi fără gust, a fost luat de negustori, de activişti politici şi sindicali, patroni de firme sonore, îmbrăcaţi în haine scumpe cumpărate de la mari case de modă, dar mult mai impertinenţi decît predecesorii lor, bişniţari şi afacerişti fără nimic sfînt sau nenegociabil”. În roman, autorul, prezent la o recepţie, stătea la un moment dat lîngă un personaj, care-i şoptea, în dreptul fiecărui participant: “Mossad, FSB, CIA, DST, al ungurilor, al nemţilor, ăsta e al oricui, ăsta e acoperit, ăsta e un biet ţucălar al democrat-progresiştilor… Aş fi vrut să îl întreb dacă există vreunul şi de al nostru, dar acest al nostru nu mai avea demult vreo urmă de acoperire. Al ţării? Dar cui, dintre cei de faţă, îi păsa cu adevărat de ţară? Mai ales că nu au rămas prea multe lucruri de furat din ea”.

Buzura ştia foarte bine ce scrie, cunoştea bine lumea despre care vorbea: în viaţa reală, ginerele lui Buzura era George Maior, fostul director al SRI. Şi Buzura îşi încheie amar romanul: ”Voi rămîneţi, sînteţi tineri, le-am zis, hotărît să plec. Voi profita de această împrejurare pentru a mă fofila încet, spre ieşire. Nu mă va observa nimeni, căci nu mai am decît trecut. Eu aparţin altei lumi. Dar nu ştiu cărei lumi… Şi, încă nu mi-am răspuns la o întrebare străveche. Ce fel de oameni sîntem, dacă am ajuns să suportăm, de atîta vreme, toate aiurelile unor impostori?”. ”Un nou Mîntuitor al neamului. Aşa ne trebuie”.

Dar vremea lui n-a venit încă şi nici nu se arată prea curînd, în lumea noastră, mai puţin decît oricînd unită şi bazată pe orice altceva, decît pe meritocraţie. Epoca lui Cuza era una în care domnea un sentiment de dreptate socială, în urma reformei învăţămîntului şi mai ales a reformei agrare, prin care s-a dat pămînt ţăranilor. Singura ”reformă” notabilă din anii lui Klaus Iohannis va rămîne ”liberalizarea preţului energiei”. Astfel, ”ocaua lui Cuza” a fost înlocuită de ”kilowatul lui Iohannis”, pe care îl cercetăm cu inima strînsă, pe fiecare factură lunară.