COMENTARIU Marius Oprea: Eminescu şi minerii

O parte a ei era cuprinsă de jale şi durere: cei ce conştientizau că ţara se întorsese la un soi nou de comunism, poate mai pervers decît cel din regimul lui Ceauşescu pentru că poza în democraţie. Sufereau şi pentru o parte a lor, care erau fie închişi în celulele aresturilor poliţiei, fie anchetaţi în ”lagărele de triere” reînfiinţate în unitatea de la Măgurele sau la Şcoala de Poliţie, pentru a lua calea temniţei, ca în anii ’50, pentru ”uneltire”. În spitale, fuseseră înregistrate 856 de internări de oameni crîncen bătuţi, unii pînă aproape de moarte. Numărul internaţilor a fost cu mult mai mare decît cei înregistraţi, pentru că unii au plecat pe picioarele lor după îngrijirile acordate, deîndată ce au putut şi nici n-au fost trecuţi în evidenţe, pentru a nu li se da de urmă. Personalul medical din spitale i-a ajutat, pentru că, văzuseră deja, se întîmpla ca la Revoluţie: aceia care se făceau cît de cît bine erau ridicaţi de pe patul de suferinţă de poliţişti sau civili şi duşi cine ştie unde.

Cealaltă parte a României jubila, privind cu mîndrie imaginile cu minerii care plantau panseluţe în faţa Teatrului Naţioal. Şi nu erau deloc puţini. Discuţia care s-a purtat atunci, pe marginea acestor imagini cu ”restabilirea ordinii şi a liniştii în Capitală”, în cancelaria de la şcoala dintr-o comună din Braşov unde eram profesor, m-a determinat să-mi dau demisia din învăţămînt. A trebuit să treacă mulţi ani pînă cînd aveau să-şi schimbe părerile, că bine au făcut cei cu bîtele şi cei loviţi au meritat să fie loviţi. În România acelei zile, la 121 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, nu mai era nimic poetic.

Eminescu din Piaţă dispăruse. Scriitorul Radu Paraschivescu relatează într-o carte a sa, ”România în 7 gesturi”, cum a decurs această plecare a poetului încă o dată dintre noi, la comemorarea a 121 de ani de la moarte: ”Spiritul cavernei triumfă în faţa spiritului oraşului, prin mijloacele Securităţii. Balconul Universităţii, din care vorbiseră atît de răspicat Petru Creţia, Ana Blandiana sau Nae Caranfil se retrage în umbra istoriei. E balconul împodobit cu portretul din manuale al lui Mihai Eminescu, pe care din motive de papion, două simpatizante ale lui Iliescu şi ale minerilor îl confundă pe 14 iunie cu Ion Raţiu: «Şi ce, dragă, pe ăsta vor să-l pună în locu’ lui domnu’ Iliescu? Păi, treabă-i asta?»” Petru Creţia, care vorbise nu odată din balconul de pe care Eminescu privea mulţimea adunată în Piaţă încheia pe atunci publicarea integralei operei eminesciene, la editura Academiei. Ceea ce nu l-a scutit de a fi bătut cu sălbăticie într-o seară, încă înainte de venirea minerilor la Bucureşti, pentru că nu se conformase somaţiilor şi ameninţărilor telefonice, prin care i se cerea să nu mai ”iasă” în balconul Universităţii şi să le vorbească demonstranţilor – despre libertate, despre iubire, despre poezia lui Eminescu.

Mineriada a fost punctul final al unei spirale a forţei care se reinstaura. Dacă în primele zile din ianuarie 1990, românii îl puteau vedea pe generalul Mihai Chiţac (unul dintre actorii represiunilor la revoluţie şi apoi la mineriadă) arătîndu-ne la televizor dispozitivele de ascultare a convorbirilor, instalate de Securitate în centrale telefonice paralele, pe parcursul lunilor care au urmat acestea şi-au reluat pe nesimţite activitatea, ca şi cei ce le foloseau. După ce au depus, rînd pe rînd, jurămîntul faţă de noua putere, unităţi ale Securităţii au fost reintegrate în slujba ei. Organizarea şi derularea ”operaţiunii de curăţire” a Pieţei Universităţii, ca şi a anchetelor de tip securistic care i-au urmat, cu oameni arestaţi şi menţinuţi în arest fără altă vină decît aceea că participaseră la o manifestaţie împotriva noii puteri, căreia securiştii îi juraseră credinţă şi pe care o slujeau cum ştiau ei mai bine, a însemnat de fapt certificatul de re-naştere al Securităţii, chiar în ziua în care se comemora moartea poetului.

O altă întîmplare din acele zile tragice mai face o legătură între mineri şi Eminescu. Eugen Popescu, pe atunci secretar general de redaţie la ”Glasul”, o publicaţie studenţească, a fost bătut crunt de mineri, după ce a fost văzut că fotografiază brutalităţile lor: „au dat năvală o grămadă, am apucat să zic «sînt de la presă», dar au lovit direct cu bîtele din lemn, pînă mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit cînd m-au luat de picioare şi mă tîrau, crezînd că-s mort. Trenciul care mi se dusese la ceafă m-a protejat, cînd capul mi se lovea de trepte. Au continuat să mă tîrască, pînă iar a zis unul: «Ce-i cu ăsta?»«E mort!»,«E mort pe dracu'. Ia să vedem" şi mi-a băgat o şurubelniţă în genunchi, ca să vadă dacă mişc. Am leşinat iar, noroc că n-am mişcat. M-au trezit nişte bocanci de miliţian, care-mi dădeau picioare. Minerii i-au zis: «Nu mai da în el, că e mort» şi m-au aruncat în faţă la Librăria Eminescu”.

Mihai Eminescu plecase dintre noi şi luase poezia cu el, lăsînd în urmă o Românie mizerabilă şi cenuşie, lăsîndu-l în urmă pe Ion Iliescu.