COMENTARIU Marius Oprea: Hippocrates şi ipocriţii

Redăm integral comentariul:

”Sistemul” a fost bun, atîta vreme cît a mărit salarii şi a asigurat beneficii slujitorilor săi. Acum, cînd li se pune la încercare devotamentul (faţă de pacienţi, în primul rînd), pentru unii dintre ei (şi e bine că sînt puţini, în raport cu întreg corpul sanitar) dintr-o dată lucrurie ”se complică”. La Mioveni, unde s-a luat decizia ca spitalul să devină unul pentru tratarea bolnavilor de coronavirus, peste o sută de cadre medicale au decis să plece acasă.

La Arad, opt medici au observat subit că îndeplineau condiţiile pensionării, iar la Orăştie o întreagă secţie a spitalului a demisionat, deşi acolo nu se află niciun bolnav de coroanvirus. Şi aceasta, în condiţiile în care în ţară sîntem departe de a avea imaginea a ceea ce va urma. Suceava este în carantină totală. Peste 164.000 de români sînt blocaţi în oraş şi în localităţi rurale limitrofe; în ţară, la ora la care scriu, sînt peste 2.100 de cazuri de COVID-19 confirmate şi 65 de decese.

Şi numărul va creşte, chiar dacă nu în progresie matematică, dar va creşte neîncetat. În faţa ofensivei pandemiei, în linia linia întîi de apărare, unii mulţi medici şi cadre sanitare dau însă înapoi, fugind de confruntarea cu inamicul. Dezertările sînt bineînţeles, şi rodul unui viciu de sistem, nu doar al propriei frici: managerii spitalelor au fost, de ani de zile, ajunşi în aceste funcţii nu pe baza competenţei ci a susţinerii politice, returnate sub forma ”cotizaţiilor la partid”, de pe urma achiziţiilor ”cu dedicaţie” şi a comisioanelor aferente.

Aici se află motivul lipsei echipamentelor de protecţie necesare, invocat de personalul mai tuturor spitalelor, deşi era evident că, după pornirea epidemiei în China, virusul va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu şi în România, Dar adaosurile comerciale la măşti, combinezoane şi mănuşi de unică folosinţă nu era, pe atunci, unul atît de atractiv, încît să devină interesant comercial ca acum, cînd acest tip de mărfuri a ajuns la fel de rar ca drojdia în magazinele alimentare.

Peste toate acestea, avertismentul unui lider sindical din Sănătate de la Cluj ne vesteşte că dezertările în faţa ofensivei pandemiei nu sînt şi nu vor rămîne cazuri singulare. El spunea că medicii şi cadrele sanitare ar fi fost abandonaţi în prima linie, că mulţi medici demisionează de teamă că îşi vor infecta familiile sau pacienţii. Cu siguranţă, se gîndesc însă la pacienţi abia la urmă. E mai bine să-i lase singuri? Pe lîngă lipsa echipamentelor de protecţie, acest lider sindical din sănătate invoca modul în care sînt trataţi medicii şi cadrele medicale de către autorităţi, în plină pandemie de coronavirus.

Probabil că nu înţelgea esenţa a ceea ce este ”stare de urgenţă”, cînd afirma că “e dreptul lor să plece. Medicii simt că nu sînt protejaţi, că viaţa lor nu contează. Oamenii îşi dau demisia, iar noi, noi ce le putem face? E dreptul lor să demisioneze. Nu ştiu ce se va întîmpla dacă acest lucru se va repeta, pînă va ajunge la un fenomen de masă. Faptul că nu se face testarea personalului medical, deşi noi o tot cerem, îi sperie pe oameni. Pentru că echipament de protecţie, după cum ştiţi, nu avem. În condiţiile în care lucrăm, de ce să-ţi pui familia în pericol?” În mod paradoxal, sindicatul în numele căruia vorbea acest lider se numeşte ”Solidaritatea Sanitară”. Halal solidaritate! Întrebarea ar fi, pe aceşti medici şi cadre sanitare, fugiţi din sistem în autoizolare la domiciliu, alături de familii, cine îi va îngriji, în cazul contaminării? Pe mîna cui se lasă ei înşişi şi îşi lasă familiile?

Răspunsul autorităţilor în faţa acestor demisii ale medicilor şi cadrelor sanitare care, aşa cum sîntem anunţaţi, de ”Solidaritatea Sanitară”, vor fi solidari mai ales în actul dezertării, nu este unul convingător. Se ia în calcul, aşa cum anunţa un secretar de stat din Ministerul Sănătăţii, prelungirea preavizului la 90 de zile, prin ”ordonanţă militară”, fără să se socotească demisia drept un act unilateral de voinţă, care intră în vigoare în momentul depunerii ei. Ca în cazul ministrului Costache. De altfel, un medic ATI de la Tjmişoara se întreba: „de ce ministrul Sănătăţii şi cei cu responsabili de dezastru pot să-şi dea demisia, şi doctorii nu?”

Răspunsul este simplu şi de aici rezidă toată ipocrizia acelor doctori şi cadre medicale care fug dintr-un sistem pe care l-au slujit numai cînd a fost ”bun” pentru ei, nu din propria chemare, ci mai ales din interes personal. Ei sînt în total contrast cu cei ce aleg să rămînă şi să lupte în halatele lor albe cu pandemia, asemenea medicilor italieni, confruntaţi cu infinit mai multe pericole şi dificultăţi şi care dau o exemplară probă de solidaritate umană, în aceste ceasuri, cînd adevăratele caractere ies la iveală.

Pe cei ce fug nu ar trebui să-i lase să o facă nu o ”ordonanţă militară”, ci ”jurămîntul lui Hippocrates”, pe care l-au depus cînd au intrat în breasla celor ce apără şi îngrijesc trupul omului în faţa bolii, care spune între altele că ”îmi voi petrece viaţa şi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţie”. Dacă îşi vor îndeplini jurămîntul de a ajuta bolnavii, ”fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă potrivnică”.

Cu alte cuvinte, să nu mai poată practica această nobilă meserie. În jurămîntul lui Hippocrates se află pedeapsa pentru cei ce nu şi-l vor îndeplini. Şi nu într-o dispoziţie de modificare a Codului Muncii. Cei care pleacă, să rămînă bun plecaţi. Pentru todeauna. Şi să nu mai poată reveni nicăieri şi niciodată, în vremuri mai bune. Există şi cursuri de recalificare. Cine trădează şi dezertează, chiar dacă o face din incompetenţa ”superiorilor” (se va încheia odată totul şi nu mă îndoiesc că vor fi judecaţi şi aceştia), din spaima că şi-ar îmbolnăvi familiile sau că vor ajunge să trăiască ei înşişi ceea ce văd, tot dezertor se cheamă.

Cînd directorul Adrian Streinu-Cercel de la ”Matei Balş” spunea, lansînd un nou avertisment, că "acest virus parşiv se ascunde în praf şi mizerie”, nu se gîndea probabil şi la acest tip de mizerie, care se numeşte ipocrizie.