COMENTARIU Marius Oprea: Klaus Iohannis ne avertizează: e stare de alertă pentru libertate

În tramvai, doi ”activişti civici” mascaţi, aflaţi cam la vîrsta la care pînă nu demult ieşeau cu orar şi aveau prioritate la cumpărături, au năvălit peste un bărbat care nu purta mască. Omul era vizibil obosit, părea că vine de la o muncă grea. Nu le-a răspuns, dar s-a ridicat de pe scaun şi a coborît odată cu mine. Nu mirosea a băutură, nu era vreun ”om al străzii”. Era pur şi simplu un cetăţean obosit.

La fel ne ceartă, pe toţi la un loc, preşedintele Klaus Iohannis. Am ajuns să ne simţim vinovaţi, dacă Doamne fereşte ne vom îmbolnăvi. Ieri a spus că ”nimeni nu-şi mai doreşte să reintrăm în starea de urgenţă, dar vom fi obligaţi să luăm din nou această decizie, în situaţia în care ritmul de infectare şi presiunea pe spitale vor creşte semnificativ”. Că absolut nimeni nu-şi doreşte asta, nu sînt chiar aşa de sigur: cred că îşi doreşte de fapt preşedintele. Pe 14 mai, cînd nici nu ieşisem de-a binelea din starea de urgenţă, fiind în ajunul ”week-end-ului liber”, situaţie în care românii nu s-au pus singuri, ci au fost plasaţi de autorităţi, spunea că ”nu voi ezita să declar din nou stare de urgenţă, dacă situaţia se va înrăutăţi”. Deşi starea de urgenţă nici nu se încheiase de-a binelea. Era în ajunul de pînă la starea alertă. Şi nu cetăţenii României au fost de vină că ”specialiştii de la Cotroceni” n-au citit Constituţia, să vadă că de la promulgare la intrarea efectivă în funcţie a legii trebuie să treacă trei zile. Sau să prevadă riscurile impuse de previzibila migraţie a românilor în ţară, dinspre ţările Uniunii Europene, în ”pauza” de trei zile în care nu mai riscau să fie carantinaţi. Ce a fost mai periculos? Cheful tinerilor din Herăstrău, sau îmbulzeala de la vama Nădlac? Autorităţile s-au comportat de parcă n-ar fi trecut prin experienţa penibilă a ”sparangheliadei” de la Cluj. De parcă şi-ar dori o perpetuă stare de urgenţă. Şi puterile sporite, aferente ei.

Dealtfel, Klaus Iohannis a glosat pe acest subiect, dîndu-mi tot atîtea teme de gîndire. Pe 14 mai, a vorbit de ”eşecul din ultimii 30 de ani, în fundamentarea unui stat eficient”, sens în care ”cea mai importantă reformă de care România are nevoie este reconstrucţia statului”. Adică, pluralismul politic, ori separarea puterilor în stat ar fi un eşec? Democraţia nu e bună? Cum arată acest stat ”eficient”? Iată: ”legislaţia trebuie croită într-un mod coerent, astfel încît să permită intervenţia rapidă a statului”, spunea preşedintele, iar principalul pol al puterii trebuie să devină guvernul, care ”este cel care trebuie să ia măsuri imediate, pentru că el are instrumentele executive pentru a le pune în practică rapid, atunci cînd se impune. În ultimele săptămîni, s-au văzut foarte bine deficienţele statului. Dar această perioadă ne-a arătat şi că cele mai grele provocări pot fi depăşite, dacă Executivul, reprezentat de Preşedinte şi Guvern (exact aşa a zis – citat de pe presidency.ro – n.a.) , lucrează ca o echipă. Şi acesta este modul de funcţionare corect într-un stat consolidat, ca Preşedintele şi Guvernul să îşi înţeleagă responsabilităţile şi să colaboreze pentru a proteja cetăţenii”. Adio, Constituţie!

Să înţelegem că, în acest scenariu, Ludovic Orban ar trebui să joace rolul unui  Constantin Dăscălescu. Numai să vrea. Cît despre Parlament, pînă una-alta garantul democraţiei noastre firave, atîta vreme cît nu va deveni şi el o Mare Adunare Naţională, nu e bun: ”Guvernul este obligat să se adapteze permanent la puţinele resurse legislative pe care le are la dispoziţie, în timp ce în Parlament politicieni vechi şi retrograzi au încercat să dărîme şi modestele instrumente pe care le aveam la dispoziţie. Am văzut de altfel chiar zilele trecute cu cîtă iresponsabilitate unii parlamentari erau gata să facă aproape inoperabilă şi legea privind starea de alertă. Această situaţie nu mai poate continua!” Am mai citit asemenea rînduri: în ”Scînteia” din 1945-‘46. 

Îmi propusesem să nu mai scriu despre domnul preşedinte Klaus Iohannis, pentru ca lumea să nu creadă că am făcut o obsesie. Dar n-am încotro. Şi, dacă lucrurile vor evolua în rău, nici nu cred că se va mai putea scrie prea multă vreme, de acum înainte. Oricît ar părea de neverosimil, coronavirusul a demonstrat că totul devine posibil. Ni se flutură ameninţarea unei noi stări de urgenţă, ceea ce înseamnă din nou ”restrîngerea unor drepturi constituţionale”, după cum s-a spus şi s-a făcut pe parcursul ei. Ele sînt de fapt libertăţile noastre, la care sîntem ameninţaţi de Klaus Iohannis că va trebui să renunţăm din nou. Benevol şi fără împotrivire, altfel riscăm să fim ”daţi jos din tramvai” de către cetăţenii vigilenţi ai noii ordini. În numele unui stat ”eficient”, în lupta cu coronavirusul. De acum înainte, dacă se va petrece (şi tind să cred că preşedintele îşi doreşte aşa ceva), îngrădirea libertăţii va fi mai riguros organizată. Inatacabilă şi inexpugnabilă. Poate că şi lărgită. Statul ”eficient” al lui Klaus Iohannis arată de fapt ca o copie mai mică a Rusiei lui Putin.

Viaţa în timpul ”stării de urgenţă” a avut unii din parametrii vieţii cotidiene pe care am trăit-o pe vremuri la Braşov, după revolta muncitorilor din noiembrie 1987: străzi goale, patrule la tot pasul, interdicţia de a circula în grupuri mai mari de trei, şosele practic pustii. Din alte motive, fireşte.  Şi mai e o diferenţă: pe atunci nu aveam internet (dar aveam ”Europa liberă” şi micul grup de prieteni din bucătărie), nici electricitate toată ziua, nici apă caldă şi programe TV, la discreţie (dar cît de mult citeam…). Ei bine, cam de aici încolo diferenţele se estompează. Şi atunci, ceea ce ni se întîmpla era spre binele nostru, al viitorului nostru ”de aur”.

La care se gîndea un singur om: Nicolae Ceauşescu. La care acum se gîndeşte un singur om: Klaus Iohannis. Am scris aceste rînduri cu amărăciune, pentru că spusele preşedintelui, raportate la istoria acestei ţări din ultimul ei veac, mi-au adus aminte de un lucru: că libertatea se cîştigă greu şi se pierde uşor.