COMENTARIU Marius Oprea / Munca a ajuns detestată în America. E ceea românii ştiu demult!

Urmăresc, de ceva vreme, emisiunile de prezentare a produselor şi serviciilor IT. Nu pentru că îmi plac, ori că îmi stîrnesc interesul, ci pentru că, pur şi simplu, au ajuns să facă parte, la multe televiziuni, din corpul ştirilor. O asemenea rubrică a apărut şi la televiziunea naţională. Dacă ”se dă”, înseamnă că se cere, conform regulilor pieţei. Că aduce audienţă şi oareşce profit. N-am să văd, cu siguranţă niciodată, o rubrică de ”noutăţi în instalaţii”. Sau în orice altă meserie. Epoca aceasta a comunicării, a plasării unei bune bucăţi din viaţa noastră în spaţiul virtual, de bună-voie şi uneori cu mare plăcere – pentru unii, o plăcere împinsă pînă la viciu – riscă să înghită tot mai mult timp din prezentul fiecăruia, dar şi din viitor.

Orice se face cu munca mîinilor a ajuns să fie detestat. În Statele Unite, există deja o criză majoră: sînt 11 milioane de locuri de muncă libere, mai ales în cele care privesc calificări în deprinderi manuale: de la amplasarea de cabluri şi instalaţii, pînă la zugravi, parchetari, ori pur şi simplu bucătari sau chelneri. Un cunoscut realizator de filme documetare american a spus că n-a văzut ”niciodată aşa ceva”, cînd a aflat că peste 4,5 milioane de americani au demisionat sau au renunţat pur şi simplu la locul lor de muncă, numai în luna noiembrie. Ceea ce anunţă o schimbare totală de percepţie asupra muncii. Dacă acum două sute de ani tinerii îşi părăseau fermele sau meşteşugul atinşi de mirajul aurului din Alaska, acum toţi îşi doresc să ajungă ”cetăţeni” ai Silicon Valley. Sau oricum să facă o facultate, care le va deschide calea spre ”ceva”, căci fiecare are un ”master plan” prin care să facă orice, dar să nu muncească – în sensul clasic al termenului, al latinescului ”laborare”, a face ceva cu propriile mîini.

Şi la noi e cumva asemănător, dar din alte motive – le-aş numi mai degrabă ca făcînd parte din ”panteonul” nostru de ”valori naţionale”. La români, prima în top nu e nici munca, dar nici lenea nu e văzută bine – fiind tratată cu dispreţ, printr-o conveţie socială tradiţională. E descurcăreala, care s-ar traduce prin a munci cît mai puţin şi a fi cît mai bine plătit, pentru ceea ce faci. În fond, un capitalism sui-generis, în care principalul capital e munca în sine. De aici încolo, de la această axiomă pornind, ”cîmpul muncii e mare şi lat” şi oricine are loc în el. Numai că şi aşa, chiar şi la români, unde prin tradiţie trîndăvia nu-i văzută cu ochi buni, nu foarte mulţi vor să mai ocupe un loc, în acest cîmp.

Principalul motiv e că la noi a fost, încă mai este (dar nu la acelaşi nivel) o obsesie a diplomei de studii superioare. Care de fapt nu-ţi asigură mai nimic, fără o competenţă de aceeaşi natură ca zisele studii, adică superioară. Dar competenţa nu se dobîndeşte fără experienţă şi experienţa nu se cîştigă, dacă nu începi de undeva, cu ceva. Locuri pentru ”calificare la locul de muncă” se găsesc, slavă Domnului, şi în IT, şi ca instalator. Chiar dacă ultimele sînt mai multe ca ofertă şi ceva mai slabe ca salariu. Nu cu foarte mult: sînt multe anunţuri pentru instalatori cu experienţă, care pot cîştiga şi 3.500 de euro, în Germania. Pentru a ajunge aici însă, trebuiesc îndeplinite două condiţii: să începi ca ucenic de la două mii (de lei) pe lună şi, între timp, dacă nu te-ai ţinut de limbi străine în şcoală, să te apuci de cursuri de germană şi engleză, printre cele mai solicitate limbi străine, la contracte de muncă în Uniunea Europeană, pentru muncitori calificaţi. Şi, mai ales, ”să-ţi placă munca”, aşa cum se spune pe la noi admirativ-declarativ, pentru că se întîmplă de fapt rar.

Cu ochii zilnic în telefonul mobil, e din ce în ce mai greu. Cît şi să accepţi că nu eşti şi nu vei fi niciodată Steve Jobs, deşi nu e nimic rău, la modul absolut, în asta. Instalatorul care mi-a reparat ghiuveta şi a făcut o revizie la centrală e masterand în filozofie. Nu pentru că s-a făcut din filozof – instalator, ci invers, pentru că-i place. Dar, din nefericire, agresivitatea cu care se promovează la nivel global ”spaţiul virtual”, internetul ca o lume a visului, e pe cale să facă din instalatorul meu un personaj de muzeu. Şi, dacă democraţia ne-a venit din occident, ”spaţiul virtual” în care am putea crăpa de foame, tot de acolo ne vine.

Pe noi, românii, ne păzeşte ceva: luciditatea istorică cu care ne raportăm la muncă. În limba română, ”muncă” vine din slavonul ”monka”, un cuvînt care însemna, de-a dreptul, ”tortură”. Iar slavonescul ”trud”, ceea ce însemna ”muncă”, s-a tradus de către români în ”trudă”. E cam ce simţim noi, în fibra noastră naţională, pentru muncă. N-o iubim, dar ştim că nu o putem ocoli. Aşa că, tot prin tradiţie, pentru noi nu e o problemă raportarea la muncă – ştim bine că munca nu e vis. Dimpotrivă, fiind o tortură, e cît se poate de reală. Nu poate fi ”virtuală”. Şi tocmai din acest motiv, faţă civilizaţia occidentală, aflată într-un declin al pieţei de muncă nu numai din cauza îmbătrînirii, cît şi din cauza raportării la muncă a tinerilor, noi ştim bine ce-i aia muncă, o percepem corect şi nu ne facem iluzii: e chin, dar trece. Muncim ca să trăim, nu trăim ca să muncim.