COMENTARIU Marius Oprea: România, o ţară săracă? Fraierii sînt săraci. Şmecherii prosperă

Mai demult, Vladimir Bukovski îmi spunea că existau trei criterii pentru a ajunge în nomenclatura partidului comunist ori pentru a intra în poliţia secretă a regimului (KGB, Securitate, SASI etc.). Aceste criterii erau valide, indiferent de ”ţara socialistă şi prietenă”, în oricare loc din lagărul comunist. Ele erau: prostia, hoţia şi credinţa în partid. Bukovski spunea că aceste trăsături sînt ”asemenea miezului unei nuci”: nu pot coexista la un loc, mai mult de două. Deci, arăta el: 

- Dacă un hoţ e prost, intră în partid;

- Dacă un prost e hoţ, intră în partid;

- Dacă un om crede în partid, ori e prost, ori e hoţ.

Aceasta era înţelepciunea şi umorul de odinioară al cetăţeanului simplu, sub dictatura comunistă. Schema de mai sus e validă şi astăzi, dar într-o formă care s-a modificat între timp. Pentru că, mai mult decît atunci, în anii comunismului, politica e o afacere. Înainte de 1989, asta era valabil doar pentru excepţiile de la regulă, adică pentru hoţii şmecheri. În zilele noastre, această excepţie a devenit treptat aproape o regulă în sine. Iar teorema lui Bukovski s-a modificat, la primul ei enunţ. Adică, acum acesta sună aşa: ”Dacă un hoţ nu e prost, intră în partid”. 

 

Senzaţia generală a românilor (pentru că un procent mic al lor este ”activ politic”, în afara faptului că a înţeles cît de important e să voteze şi, slavă Domnului, încă o face) e că politica e doar o trambulină pentru parvenire, iar pe mulţi bunul simţ îi ţine departe de ea. Şi nu greşesc prea mult, iar evenimente din această săptămînă le întăresc percepţia. Apartenenţa politică este un criteriu important, chiar mai important decît competenţa în ocuparea unei funcţii. 

 

Am văzut recent ”împărţeala” pentru slujbele cel mai bine plătite, de la buget. De marţi încoace, în Parlament s-au agitat apele adînci ale politicii. Dar nu s-au iscat scandaluri, interpelări, ori întrebări privind competenţele noilor şefi la Autoritatea Naţională pentru Reglementări în Energie (potul cel mare al împărţelii, cu un salariu de 14.000 de euro pe lună), ori a calităţii de membri ori şefi pe la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Legislativ sau Curtea de Conturi. Funcţii călduţe, pe bani frumoşi. Bonus pentru o pensie cu ”contributivitate” grasă. Ofertă limitată. Cu toate acestea, cum spuneam, n-am întîlnit de astă dată veşnicele dispute şi acuze politice. Împărţeala s-a făcut pe tăcute, după ”algoritm” şi negocieri în spatele uşilor închise. La fel se procedează şi la numirile în funcţii ori în consilii de administraţie, pe la toate regiile autonome cu capital de stat. Totul se rezolvă şi se dedică ”oamenilor partidului”. 

 

Ce am citit m-a făcut să reflectez asupra situaţiei personale. Directorul ASF ia un salariu lunar care e de 75 de ori mai mare ca pensia mamei mele, care a lucrat toată viaţa într-o fabrică de textile, unde a pus ciucuri la căciuli (motiv pentru care nu mai port căciulă din copilărie, de cînd am văzut-o cît de istovită venea de la muncă). Şi de peste 20 ori cît am avut eu salariu la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, unde primeam puţin peste 3.200 de lei lunar, sumă în care erau incluse sporul de doctorat şi vechimea de 32 de ani în muncă. Aveam cu o sută de lei mai puţin decît portarul de la Biblioteca Centrală Universitară, al cărui post îl rîvnesc acum, de cînd am fost dat afară de la Institut, din ianuarie acest an. Se întîmplă că atunci cînd vine dreapta la putere, îmi pierd serviciul – aşa mi s-a întîmplat cu guvernul Boc, aşa mi se întîmplă cu guvernul Orban, deşi am fost membru al PNL din 1995, pînă la fuziunea acestuia cu Partidul Democrat, sub bagheta lui Crin Antonescu şi a lui Klaus Iohannis, cînd am demisionat în semn de protest din partid. Dar am rămas liberal.

 

Odată la patru ani, vedem cum în întreaga ţară se schimbă garnituri întregi de şefi, pînă la nivelul şefului de gară. Şi totul ţine mai mult de ”orientarea politică”, decît de competenţă. Criteriile de promovare şi ocupare a unei funcţii calde şi bănoase pe ”linie politică” sînt clare şi au funcţionat aidoma, indiferent de culoarea guvernării: ginta şi geanta. Adică, ”al cui eşti” şi cui cari geanta. Dacă şeful şi potectorul tău urcă, urci şi tu – chiar dacă există şi excepţii, acestea confirm regula. Eu n-am avut acest noroc, intru la excepţii. Am fost, e drept, consilier al preşedintelui Emil Constantinescu şi al premierului Călin Popescu Tăriceanu, dar nu m-a susţinut cineva din ”aparatul” de partid. M-au ales ei. 

 

Toate aceste funcţii, vînate de cei din miezul ”nucii lui Bukovski” sînt, multe din ele, sinecuri bănoase pentru oameni care n-au nicio legătură sau pregătire specială, ori competenţă pentru postul pe care îl ocupă. Ele sînt de fapt cancerul bugetar care roade din pensia mamei şi alocaţia de handicap a mătuşii mele, ce întîrzie să crească, pentru că ”nu sînt bani”. Acest cancer a lovit România odată cu instaurarea comunismului şi continuă pînă azi. ”Sinecurita”, ca şi ”securita” sînt tumorile maligne ale României, instaurate odată cu Republica. De aici, se naşte o mare problemă, pentru viitorul ţării şi al nostru: avem o sumedenie de oameni politici, dar nu avem oameni de stat.

 

Un cititor care a văzut ştirea cu salariul de 17.000 de euro al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea în Energie comenta: ”România, o ţară săracă? Fraierii sînt săraci. Şmecherii prosperă”. Aşa e.