COMENTARIU Marius Oprea: Statele Dezbinate ale Americii şi libertatea - acest moment fragil şi nepreţuit al istoriei

De la începuturile sale, administraţia Trump a fost ţinta democraţilor şi neoliberalilor din Statele Unite, dar nici preşedintele Donald Trump nu s-a lăsat deloc mai prejos şi a răspuns atacurilor cu asupra de măsură. Ceea ce am văzut în SUA în ultimii ani seamănă izbitor de mult cu tot ce am trăit noi în România, în anii lui Traian Băsescu. N-a fost pic de linişte, nu s-a găsit niciun consens politic pe niciun subiect, nu s-a putut întemeia niciun dialog. Şi ceea ce s-a petrecut la vîrf s-a împrăştiat de sus în jos, în întreaga societate. Dezbinarea a luat încet locul unităţii şi al consensului, atîta cît mai era posibil. Întreaga societate s-a ”canibalizat” ireductibil. Se simţea ”nevoia de sînge”, o explozie social-politică era iminentă pe fondul tensiunilor, al temerilor şi frustrărilor create de pandemia de coronavirus, care trebuia să izucnească cumva. Şi un asemenea pretext s-a ivit în Statele Unite, se poate ivi oricînd, oriunde, iar el duce la prăbuşirea rapidă a idolilor de pînă mai ieri.

Pe vremuri la noi, a fost deajuns un accident al coloanei oficiale a ministrului de interne Gabriel Oprea, soldată cu moartea unui poliţist nevinovat, pentru ca acela care părea intangibil şi cel mai puternic şi influent om al momentului să se prăbuşească, în zăngănitul armurii sale de generalissim cu multiple onoruri şi doctorate, într-un neant al oprobiului public. În Statele Unite a fost deajuns să fie vizibil modul în care decurge de fapt o arestare (căci moartea lui George Floyd a fost un vîrf al aisbergului atotputerniciei poliţieneşti din SUA), pentru a se vedea că degeaba acelor oameni li se spune politicos şi deferent ”afroamericani”, pentru că ei tot ca ”negri” sînt trataţi. Din nefericire, partea violentă a protestelor izbucnite după moartea lui Floyd arată că, tot aşa, unii dintre ei nu mai văd motivul pentru care să facă un efort de a se purta altfel, de cum sînt percepuţi de un Derek Chauvin.

Ceea ce dezvăluie criza din Statele Unite este simptomatic şi îngrijorător: se vede fragilitatea structurilor statului emblematic pentru democraţie, în condiţiile în care etichetele nu fac decît să spoiască o realitate cu totul diferită. Nu e deajuns să spui că faci ”America din nou puternică”, atîta vreme cît protecţia socială şi asistenţa medicală se dovedesc nişte forme fără fond, cînd un virus arată nu numai vulnerabilitatea unor spitale, ci una simptomatică pentru sistem, în întregul său. Semnalul de alarmă a fost tras încă de atunci, iar decizia lui Donald Trump de a scoate armata pe străzi împotriva unui ”terorism intern” în urma manifestaţiilor violente din ultimele zile, oricare ar fi acesta, arată falimentul generalizat al politicilor publice. Dacă nu era crima poliţistului Derek Chauvin, apărea cu siguranţă altceva care să arate cît de mari sînt faliile care dezbină cultura societală americană. Şi în America, ”Chauvin”, împrumutat din franceză este rădăcina aceluiaşi termen, cu acelaşi sens ca la noi: pentru ”chauvinist”, ”şovinist”, cuvintele asociate sînt în dicţionarul englezei americane ”naţionalist”, ”xenofob”, ”bigot”, ”misogin”.

Anii administraţiei lui Obama nu au reuşit să umple goluri educaţionale şi de mentalitate, care reflectă realităţi sociale ale unui sistem în realitate necruţător pentru săraci şi îngăduitor şi permisiv cu corporatiştii bogaţi. Cei din urmă proclamă libertarianismul, dar nu şi-ar împărţi profiturile cu săracii, pentru că nu mai cred în valoarea creştină a iubirii aproapelui. Au înlocuit-o cu ”toleranţa”, un termen care îi aşează aprioric deasupra celui tolerat, pe o poziţie de putere binevoitoare. În mod paradoxal, politicile lui Barak Obama şi ale democraţilor au accentuat diferenţele, pentru că în comunităţile tradiţionale de tip ”sudist”, ariile ”corectitudinilor politice” de tot felul au creat o stare de alertă, sentimentul unui asediu îndreptat împotriva valorilor în care grupurile de americani conservatori/tradiţionalişti cred în continuare cu tărie. Dealtfel, din ”cultura toleranţei”, care a născut un tip nou de intoleranţă faţă de tradiţii, s-a născut şi o anomalie. În zilele noastre, în Statele Unite grupul WA-SP (”white-anglo-saxon-protestant”) este unicul la adresa căruia, în atmosfera supra-saturată a corectitudinii politice, glumele pot fi făcute cu o totală impunitate. Asemenea la noi, în România, nicio afirmaţie, oricît de insalubră ar fi ea la adresa credincioşilor Bisericii creştine, ea nu va face vreodată obiectul auto-sesizării Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Ei bine, se pare că se ajunge la un ”decont” final, care marchează atît eşecul unei culturi de tip ”neoliberal-corporatist”, cît şi al conservatorismului încrîncenat, cele două aflîndu-se într-un conflict ireductibil care seamănă mai degrabă cu impasul propus de modelul ”paradoxului cretan” (în care ”un cretan spune: toţi cretanii sînt mincinoşi”). Indiferent de partea cui se află dreptatea şi adevărul, de partea cretanului sau a aşa-numiţilor mincinoşi, toţi, din ambele părţi, au de pierdut. Pierde în ultimă instanţă democraţia, un sistem imperfect, dar deocamdată singurul care oferă un confort minim pentru natura şi libertatea omului.

Statele Dezbinate ale Americii arată de fapt acum, în pragul unui adevărat război civil purtat de ambele părţi în numele valorilor democraţiei, cît de periculos pendulăm între neoliberalismul fanatic-distrugător şi conservatorismul restrictiv al tradiţiilor. Semnul egal între aceste două variante de opţiune ale prezentului şi viitorului îl face brutalitatea, fie că este a manifestanţilor violenţi, fie că este a forţelor poliţieneşti şi ale Gărzii Republicane care se înfruntă pe străzile Statelor Dezbinate ale Americii. Iar brutalitatea nu are nimic de-a face cu libertatea, ci numai cu dictatura. Binele impus încetează să mai fie bun. E bun numai pentru cel care ajunge pe poziţia de a-l dispune, pentru cel care cucereşte baricada, sparge cordonul de forţă al celuilalt.

Ceea ce se întîmplă în SUA în aceste zile se manifestă în diferite forme şi grade de intensitate în întreaga lume. Dintr-o confruntare precum cea între China şi manifestanţii din Hong Kong, unde s-a interzis pentru prima oară în 30 de ani comemorarea masacrelor din Piaţa Tiananmen va cîştiga prima, nu neapărat pentru că ar avea dreptate, ci pentru că e mai puternică. Şi pierde invariabil libertatea. Libertatea este exact distanţa, clipa între piatra pe care un manifestant se gîndeşte să o arunce spre un scutier şi degetul acestuia, pregătit să apese pe lansatorul de gaze. Libertatea e momentul sacru şi totodată atît de fragil şi de nepreţuit al istoriei umanităţii, aflat din nou în stare de asediu. Libertatea riscă să moară sufocată din atîta dragoste proclamată faţă de ea, în spaţiul din ce în ce mai mic rămas între protestatari şi cordoanele de poliţie.