COMENTARIU Marius Oprea | Văduva unui erou: Etelka Babeş şi lumea ei

Pe Etelka Babeş, văduva lui Liviu Cornel Babeş am cunoscut-o tîrziu, în 2007, cînd se împlineau două decenii de la revolta muncitorilor braşoveni de la 15 noiembrie 1987, cea care a născut şi gestul disperat de protest al soţului ei. Acesta şi-a dat foc în 2 martie 1989 pe pîrtia ”Bradul” din Poiana Braşov, în semn de protest faţă de regimul comunist. Înainte să se autoincendieze, Babeş a afişat o pancartă pe care scria “Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”. 

Etelka a rămas, din acel moment, o văduvă neîmpăcată cu soarta, rămasă să crească singură, numai ea a ştiu cum, o fetiţă – pe Gabriela. Avea o singură certidudine – aceea că, într-adevăr, oraşul în care trăia arăta asemenea unui imens lagăr. După revolta muncitorilor braşoveni şi pînă în decembrie 1989, Braşovul a fost un oraş sub asediu. Patrule mixte de miliţeni şi ”gărzi patriotice” se vedeau la orice intersecţie şi securişti în civil împînziseră oraşul. Raziile, intensificate la lăsarea serii, luau în vizor orice grup mai mare de trei persoane. Ferească Dumnezeu să fi circulat fără buletin la tine, sau să nu fi justificat scopul ieşirii în oraş. Un oraş cu străzi cenuşii, cu oameni apatici, vînturînd sacoşe goale: singurele produse care se etalau în alimentare erau oţetul şi creveţii vietnamezi. Chiar şi la picioare de porc era coadă, iar la magazinele ”Gospodina” se stătea la coadă la singurul produs alimentar care se mai găsea uneori: chiftele de stavrid. Ca o răzbunare a autorităţilor faţă de revolta muncitorească, locuinţele erau lipsite de căldură şi lumina se întrerupea de la ora 8 seara. O prezenţă cotidiană erau elicopterele, care huruiau ameninţător deasupra oraşului, sporind sentimentul că Braşovul era un oraş arestat şi cetăţenii săi erau sub asediu.

Acesta era climatul din care, în dimineaţa de 2 februarie 1989, Liviu Babeş, soţul Etelkăi, electrician la Trustul de Prefabricate şi pictor amator, a ”evadat” la ceruri, dîndu-şi foc în semn de protest faţă de regim, pe pîrtia din Poiana Braşov. Torţa vie a fost stinsă rapid de turişti străini prezenţi pe pîrtie, de la care mai apoi a ajuns şi ştirea autoincendierii protestatarului în străinătate. A venit Salvarea, dar şi Securitatea. Cetăţeanului străin care stinsese flăcările de pe trupul lui Babeş cu propriul hanorac, i-a ufost ”confiscate” ca probe atît haina arsă, cît şi aparatul foto, cu care imortalizase incindentul. Cel ars în gestul său de protest a fost transportat la spital, unde a decedat cîteva ore mai tîrziu, în circumstanţe pe care numai Securitatea le-a cunoscut.

După 1989, Etelka Babeş a rămas la fel de singură ca şi după moartea eroică a soţului ei. Ca să-i amintească de o jertfă pe care ea niciodată n-a vrut să o înţeleagă şi să o accepte, autorităţile locale au luat deciza de a-l ”cinsti” pe ”eroul-martir”, în felul lor: au schimbat numele străzii pe care locuia familia, din ”Rîndunicii” în ”Liviu Babeş”. Etelka a trebuit să se mute: nu mai suporta presiunea psihică, amintirea cotidiană a unei tragedii de care nu mai avea cum să se desprindă şi care nu se putea şterge.

O femeie modestă, vorbind îngrijit româneşte, dar cu un uşor accent, fără inflexiuni, îmi povestea tragedia singurătăţii şi a greutăţilor vieţii ei, luminată doar de tablourile rămase de la soţ, în care încerca să descifreze zilnic semnificaţiile gestului său. ”Cum trăiţi?”, am întrebat-o. A ridicat din umeri. Avea o pensie minusculă. Deşi ”văduvă de erou-martir”, nu beneficia de nicio indemnizaţie: cei de la Casa de pensii i-au arătat, negru pe alb, că nu se poate încadra la ”urmaşi ai victimelor Revoluţiei”. Şi nici să beneficieze de drepturile, acordate pe atunci, în 2007, recent pentru muncitorii revoltaţi la 15 noiembrie 1987. Soţul său se afla între cele două – era legat istoric de primul, care a determinat şi jertfa sa, iar pe cel de-al doilea l-a determinat, tot prin aceasta – dar nu aparţinea, ”după lege”, niciunuia dintre aceste momente. Era un paradox al absurdului. Babeş era un erou numai ca nume de stradă şi bun pentru comemorări.

Am participat cu tot sufletul la drama trăită de Etelka Babeş. Am adunat toate actele, toate documentele care ilustrau momentul petrecut în 2 martie 1989, pe pîrtia Bradul, şi am elaborat expunerea de motive a unui proiect de lege. O lege care avea un singur articol şi privea o singură persoană: pe Liviu Cornel Babeş şi recunoaşterea jertfei sale, prin acordarea către văduva şi fiica sa a aceloraşi drepturi de care beneficiau urmaşii celor ucişi în decembrie 1989, de represiunea comunistă. A cărei victimă, într-un mod indirect, a fost şi Liviu Babeş. Nu a fost o luptă uşoară, dar în cele din urmă am reuşit. Ce s-ar fi întîmplat dacă, pe atunci, n-aş fi fost secretar de stat în guvern?

În fine, Etelka şi-a mai luminat puţin zîmbetul trist. Dar susţine în continuare că, dacă Cornel al ei ar mai fi trăit să vadă ce s-a ales de jertfa lui, l-ar îngrozi ce s-a ales de libertatea pentru care a hotărît să moară. Ar sta în continuare în cămăruţa lui transformată în atelier şi ar picta. Acum, pictează aripi de înger şi priveşte îngăduitor spre o lume confuză, sub asediul propriei indolenţe şi amnezii.