COMENTARIU Marius Oprea / Vladimir Putin şi-a văzut parada cu ochii. Nu se ştie ce au văzut alţii

Cine a spus că Putin e suferind, se înşală – l-am văzut la defilare, ţinînd la piept portretul tatălui, veteran din ”Marele Război pentru Apărare a Patriei”, mergînd într-un ritm alert, pe care nu l-ar permite nici energizante şi nici analgezice injectate într-un organism suferind. E numai exprimarea unei dorinţe, care aduce a neputinţă. Cine a spus că poporul rus îl detestă, dă dovadă de naivitate, cu un substrat asemănător – ar vrea să scoată castanele din foc cu mîna altuia şi să vadă cum un tiran nu e doborît de un sistem democratic care i se opune, ci de propriul popor. E o naivitate la fel de mare cu aceeaşi de a-ţi imagina că, în anul 1939 sau în cei imediat următori, Hitler ar fi fost dat jos de o revoltă a germanilor. Problema e că Putin e iubit de poporul său, nu doar ca rezultat al cenzurii de tip sovietic din Federaţia Rusă şi nici al unei ”spălări pe creier”. E iubit, pentru că îi exprimă orgoliul. Putin îi consideră pe ruşi drept un popor măreţ. Iar ruşilor le place asta, simt că Putin îi iubeşte şi îl iubeşte şi el. E atît de simplu...

”Ziua Europei” a intrat în acest an într-un con de umbră, în raport cu temerile pe care presupusele acţiuni pe care Putin le va întreprinde pe 9 mai. A avut loc pînă şi o întîlnire a G7, pe această temă, deşi nedeclarată ca atare. Eu am scris ieri, 8 mai, că de Ziua Victoriei la Moscova nu se va întîmpla nimic spectaculos, în afara paradei în sine. Aşa au stat lucrurile. În schimb, am citit şi văzut atît de multe pe micile ecrane, am auzit atîtea analize – şi am avut senzaţia că toate pornesc de la premise greşite, pentru că nu iau în calcul această relaţie între Putin şi poporul rus, în care nu încape acum, în aceste împrejurări de la două luni după invadarea Ucrainei, nicio dizarmonie. Dacă în primele zile, chiar săptămîni ale invaziei, au fost voci care să o conteste, acum, chiar dacă s-ar ”liberaliza” opiniile, n-ar fi prea multe voci care să-l conteste pe liderul de la Kremlin, în interiorul ţării sale. La ruşi, un război oferă ocazia unei mobilizări exemplare a populaţiei – n-a fost nevoie de un impuls prea mare din partea lui Stalin, pentru mobilizarea populaţiei în ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”. O mobilizare generală, inclusiv a femeilor, a bătrînilor şi a copiilor (recunosc, am citit ”Tînăra Gardă”, a lui Fadeev). Aşa se întîmplă şi acum.

Pentru sufletul rus, contemplarea imaginilor războiului din Ucraina naşte o ”legitimare” intrinsecă a lui: încrîncenarea cu care ”fraţii lor slavi” îşi apără teritoriul, cu cîteva decenii în urmă, parte a URSS, de unde au venit doi lideri care au condus ”ţara sovietelor” o treime din istoria sa (mă refer la Hrusciov şi la Brejnev), nu-şi poate găsi explicaţia decît în aceea că au fost ”fanatizaţi” de ”fascişti”. Ceea ce dă sens acuzaţiilor pe care Putin le-a folosit, pentru a-şi justifica invazia. Apoi sancţiunile occidentale împotriva URSS-ului, ajutorul oferit de Statele Unite şi Uniunea Europeană Ucrainei, chiar şi pierderile suferite de ruşi, au darul nu numai să întărească în sufletul rusului obişnuit acest sentiment, dar şi să renască acea nevoie irepresibilă de ”solidaritate cu statul”, chiar totalitarist, în ultimă instanţă, întrupat în Putin, care a vrut să facă ”ceva bun” şi toată lumea a sărit să-l împiedice.

Cei ce au căzut pe frontul din Ucraina îi servesc şi ei dictatorului de la Kremlin, chiar şi după moarte: în afara tragediilor personale ale familiilor lor, se naşte şi un sentiment naţional de vendetă, de dorinţă de răzbunare şi de mîndrie eroică totodată – toate de natură să întărească o neaşteptată coeziune a ruşilor în jurul lui Putin, a cărui popularitate a crescut, în loc să scadă, în împrejurările de după invadarea Ucrainei. Aş spune că e exact ce s-a întîmplat (în oglindă, fireşte) cu popularitatea lui Volodimir Zelenski. Nu e ceva neaşteptat, pentru Vladimir Putin – e neaşteptat, după logica noastră, a celor ”ne-slavi”, ori deloc familiarizaţi cu istoria şi civilizaţia lor.

Am văzut şi auzit – iarăşi – tot felul de interpretări, după o paradă normală, altfel, de Ziua Victoriei la Moscova, poate doar mult mai entuziastă decît în anii trecuţi. Ba că pătura pe care Putin şi-a pus-o peste genunchi ar ascunde ceva, ba că Şoigu şi-a făcut cruce, cînd s-a urcat în maşina decapotabilă, ar avea un anume sens. Oameni buni, treziţi-vă! Atît ”shogunul” Kremlinului, cît şi ”samuraiul” său, ştiau foarte bine că sînt filmaţi, para-filmaţi şi fiecare zvîcnire a pleoapei le va fi analizată. Context în care, parcă spre a-şi bate joc de toate ”analizele” şi a împinge pe piste false, şi-au permis libertăţi pe care, dacă ar fi fost să ascundă vreo slăbiciune, nu şi le-ar fi permis. Lucru pe care şi-l permite însă occidentul, care se pripeşte în judecăţi, din ce în ce mai nerăbdător să vadă sfîrşit un război care-l costă mult mai mult decît pe ruşi.

Greşelile se nasc de aici. Ruşii sînt cei care îşi permit acum să tragă de timp: ei simt că trebuie ca şi la anul să aibă parte de o Paradă a Victoriei, şi pentru asta strîng şi din dinţi, strîng şi cureaua. Ei bine, deocamdată prea puţini germani, de pildă, ca să nu mai vorbim de noi, de români, înţeleg să facă aşa ceva şi intră într-o logică similară.  

Se spune că, într-o bună zi, Stalin şi-ar fi convocat tovarăşii din Biroul Politic la o ”dacea”, o vilă de protocol, unde-i chema adesea la chefuri prelungite, cu multă vodcă. Îi plăcea să-şi îmbete tovarăşii. În timpul petrecerii, Stalin le-a spus o istorioară de vînătoare: le-a povestit cum, ieşit să tragă în potîrnichi, a văzut într-un copac nici mai mult, nici mai puţin de 24 de păsări. În carabină, avea însă doar un încărcător cu 12 gloanţe. A tras, a doborît 12 potîrnichi, după care s-a întors la cabană, a schimbat încărcătorul şi le-a doborît pe restul. Toţi tovarăşii s-au mirat, iar Hrusciov a îndrăznit să rîdă, ca de o poveste vînătorească, apoi l-a văzut pe Stalin cum asculta, satisfăcut, la microfoanele instalate în baia de aburi unde restul tovarăşilor au fost trimişi să se dezmeticească, mirarea scandalizată a acestora: ”Auzi, tu!” ”Să te duci să reîncarci puşca... şi toate 24...” Stalin îşi permitea luxul de a nu-i pedepsi pentru asta: se bucura, în acest fel, încă o dată de puterea sa. Cu siguranţă, şi Putin a urmărit plin de satisfacţie toate ”marginaliile” priliejuite de defilarea ruşilor, de Ziua Victorie şi faptul că această sărbătoare a creat atîtea temeri şi speculaţii. 

Ceea ce cu siguranţă i-a plăcut lui Putin, ca şi lui Stalin la comentariile din baie ale tovarăşilor, a fost contemplarea propriei puteri. De fapt, liderul de la Kremlin a luat ziua de 9 mai exact drept ceea ce e, oferindu-i poporului său un semn de iubire, care i s-a întors, multiplicat. De toate, ocupîndu-se impecabilul şi îndelungul rodat serviciu de propagandă rus. Această paradă a fost de fapt un avertisment în sine: un semn de iubire reciprocă. Ceea ce nu se înţelege încă, pe deplin.

Deşi noi îl considerăm (justificat) pe Putin drept un dictator şi un criminal de război, ceea ce şi este, pentru ruşi el e departe de a fi aşa ceva. Şi, pînă nu-i înţelegem pe ruşi, nu-l vom înţelege nici pe Putin. Nu numai în eroismul ucrainenilor stă victoria, ci şi în această înţelegere, de care inclusiv ”specialiştii” noştri de la televizor sînt departe  - cu exepţia a 2-3 istorici, precum Armand Goşu şi Cosmin Popa, care ştiu cu ce se ”mănîncă” Rusia lui Putin, dar de care niciun oficial se pare că n-are nevoie. Ştiu ei tot, dinainte. Ei se pricep. Că de-aia sînt generali, miniştri şi aleşi. De preşedinte, să nu mai vorbim.