De ce discuţia despre platforma IT anti fake news, susţinută de guvern, nu trebuie să se oprească

O concluzie ar trebui să vină, natural, la final, după ce toate argumentele care duc la construcţia ei sănătoasă vor fi fost înşirate. Vă propun, însă, să o luăm invers de data aceasta. Să începem cu răspunsul la întrebarea “De ce?” din titlu. Simplu. Pentru că e nevoie de discuţia asta aprinsă mai mult decât oricând din moment ce statul şi-a acceptat neputinţa şi indolenţa din ultimii 30 de ani şi poate acum, dacă discuţia merge mai departe, schimbă ceva.

„Monitorizarea şi răspunsul la anumite chestiuni inexacte, distorsionate şi în mod intenţionat dezinformatoare este o datorie a noastră, sunt directive europene în acest sens, sunt reguli europene.”, explica Raed Arafat, în faţa jurnaliştilor, nevoia de a înfiinţa această platformă care să perieze internetul şi să scoată la lumină ceea ce se înscrie în categoria fake news. Doar că argumentul este, în fapt, principalul contraargument. Nu fake news-urile au pus piedică guvernului pe scări când alerga să transparentizeze funcţionarea instituţiilor publice, aşa cum cere şi Uniunea. E un demers pe care executivul, în mod real, n-a vrut să-l facă niciodată. Ce spune legislaţia europeană invocată de Raed Arafat, spune şi legea românească din 2001 citire şi până în martie 2022 nu s-a găsit măcar o instituţie publică ce să o aplice la virgulă, în interesul cetăţeanului pe care astăzi vrea să-l scape de dezinformare.

Legea 544/2001:

“Articolul 16

Pentru asigurarea accesului mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să desemneze un purtător de cuvânt, de regula din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice.

Articolul 17

(1) Autorităţile publice au obligaţia să organizeze periodic, de regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunoştinţă a informaţiilor de interes public.(2) În cadrul conferinţelor de presă autorităţile publice sunt obligate să răspundă cu privire la orice informaţii de interes public.”

Mai mult decât atât, jocul comunicării în spaţiul public a devenit şi mai complicat de când necunoscute ne sunt multora căile internetului. Reţelele de socializare ne fac, uneori, să ne creştem singuri preţul la benzină şi rata de schimb valutar, iar guvernul încă se mişcă precum un mastodont anchilozat de lene şi neputinţa de a înţelege lumea în care funcţionează. Orice se întâmplă acum în Social Media primeşte o replică instituţională, în cel mai bun caz, după aproape jumătate de zi, ori mii de studii bine fundamentate îţi arată că o informaţie necorectată şi necombătută pe net în primle 60 de minute are şansa de-a se transforma în adevăr universal, oricât ar fi de falsă, doar prin puterea pe care o are de a se rostogoli.

Da, şi din acest motiv discuţia trebuie să meargă mai departe. Guvernul ar putea măcar să înceapă să-şi facă treaba şi când vine vorba despre comunicare, nu doar să o mimeze sau să o confişte exclusiv în interes politic. Dispreţul faţă de comunicare ca ştiinţă şi domeniu de sine stătător, dispreţul faţă de instituţia purtătorului de cuvânt, dispreţul de a înţelege că libertatea te expune şi la prostie şi cineva trebuie să te înarmeze cu datele corecte pentru a o combate, are o notă scumpă de plată pe care guvernul tocmai a primit-o. Probabil că acum a început să şi doară din moment ce exact acel public ignorat, nehrănit şi needucat cu informaţie corectă, e mai greu de convins să aplice dimineaţa măsurile pe care guvernul le visează noaptea. Şi cum s-a gândit guvernul că triază adevărul de fake? E corect doar ceea ce susţine o autoritate a statului? Şi ce ne facem atunci când ea e coruptă? Ce facem când ea greşeşte şi public un jurnalist, un cetăţean sau o organizaţie încearcă să-i arate că e în off side? E fake news afişul jurnalistei din Rusia care a intrat peste prezentatoarea jurnalului de ştiri pentru că arăta că Rusia a declanşat în Ucraina un război şi nu o operaţiune militară special aşa cum susţin instituţiile de stat ruseşti?

Şi de ce ne-am agitat aşa, brusc, peste noapte? Doi ani de zile, statul român nu s-a mai arătat atât de panicat de ceea ce se întâmplă în on-line cu privire la informaţiile false despre COVID şi vaccinare, deşi pe la începutul pandemiei ne promisese că se ocupă şi de asta la modul cât se poate de serios. Mai ţineţi minte când Ministerul Sănătăţii a anunţat că ia în echipă un specialist cu patalama în ceea ce înseamnă dezinformare şi fake news? Profesorul Alina Bârgăoanu, decan la SNSPA, ne-a fost prezentat ca specialistul care se va lupta cu fake-urile despre pandemie şi vaccin. Cum s-a dus lupta asta şi cum s-a încheiat? Judecaţi singuri. Dar, mai aduceţi-vă aminte de un episod care s-a suprapus cronologic peste această numire informală: războiul declaraţiilor între CNCAV şi Ministerul Sănătăţii, între specialiştii lor şi specialiştii noştri, în timp ce oameni de bun simţ şi cu mintea întreagă aşteptau clarificări legate de situaţii pe care nu le-au mai experimentat. Şi dacă statul printr-un representant al lui ne-a indicat cine e expertul pe subiect, de ce nu l-a mai folosit deloc? De ce nu e parte din discuţia de acum?

E Raed Arafat, acum, îndreptăţit să se pronunţe pe un astfel de subiect? Da şi nu. Da pentru că este unul dintre puţinii oficiali care şi-a asumat bătălii publice şi în instanţă pentru ceea ce a considerat a fi incorect aruncat în spaţiul public. Nu pentru că nu are expertiză în comunicare, chiar dacă îşi asumă des rolul de voce unică la dezastre: e medic, specialist în urgenţe. Ce face acum, indiferent de motive care pot fi o discuţie separată, este ca şi cum ar pune un plasture pe o arteră secţionată şi ar spera ca pacientul să-i trăiască.