Ion Cristoiu: A doua viaţă a lui Agamiţă Dandanache

Cea care ne îngenunche pe toţi – viaţa – mă obligă să mă repet. Voi relua, aşadar, în ţarcul acestui comentariu, o teză asupra căreia am mai scris. Cine vrea să priceapă în adîncime societatea românească de azi nu trebui să se mai ostenească a ne parcurge zilnic, pe noi, iscălitorii de editoriale. E suficient să-l recitească pe Caragiale. Opera marelui satiric, deşi dedicată României de acum un secol, e o seducătoare radiografie a României de azi. În desele mele referiri anterioare la actualitatea lui Caragiale, am evidenţiat numeroase întîmplări politice de azi ce par a fi o copie fidelă a celor din literatura genialului scriitor. La acest lung şir de întîmplări i s-a adăugat în acest an electoral una:

Conflictul dintre centru şi filialele din provincie în materie de desemnare a candidaţilor unui partid pentru alegerile parlamentare.

Ageră, presa n-a pregetat a numi ciorovăiala: cazul Agamiţă Dandanache. Din cîte ştiu pînă şi şcolarii, în „O scrisoare pierdută”, filiala locală a partidului de guvernămînt e somată să-l pună drept candidat pe un trimis de la Bucureşti: celebrul gîngav Agamiţă Dandanache. După un moment de răzvrătire, animat de Zoe Trahanache, filiala, care-şi avea candidatul propriu, sfîrşeşte prin a se supune ordinului venit de la Centru. Deşi datele diferă, acest conflict între centru şi filiale a putut fi remarcat, în postdecembrism, în mai toate partidele din România.

Asemănarea cu peripeţia din „O scrisoare pierdută“ rămîne. Avertizîndu-ne nu asupra unei caragializări a vieţii noastre politice de azi, cum ar fi îndemnaţi să creadă unii, ci asupra adevărului că democraţia postdecembristă pare a o repeta, în slăbiciunile sale, pe cea din anii anteriori comunismului. De la acţiunea piesei lui Caragiale (1884) s-a scurs peste un secol. Văzînd conflictul din partidele de azi, ai puternica impresie că nimic nu s-a schimbat între timp în România. Ţara a traversat democraţii mai mult sau mai puţin solide, dictaturi de diferite feluri, două războaie mondiale, o revoluţie.

Toate au lunecat peste vraja noastră politică fără a reuşi s-o transforme substanţial.

Sîntem aceiaşi ca acum un secol!

Sîntem români!

Caragiale face din acest conflict subiect de haz. Noi, lipsiţi de geniul satiric al grecului, nu ne putem permite aşa ceva. Noi vom trata conflictele centru – filiale în materie de liste pentru alegerile parlamentare la modul serios. În „O scrisoare pierdută”, impunerea candidatului de la Centru nu afectează victoria partidului în plan local. Graţie maşinăriei prin care partidul de la putere cîştiga automat alegerile, Agamiţă Dandanache e deputat înainte chiar de închiderea urnelor. În România de azi, lucrurile stau niţel mai complicat. Impunerea candidatului de la centru riscă să fie catastrofală pentru rezultatele în alegeri ale unui partid într-o anumită zonă a ţării. Desigur, sînt situaţii în care o astfel de reînviere a lui Agamiţă Dandanache nu afectează şansele partidului în plan local. Fie că-i vorba de o personalitate a cărei rezonanţă naţională e atît de mare încît ea ar putea fi votată în orice judeţ al ţării, fie că-i vorba de un om născut şi crescut prin partea locului. În astfel de cazuri, interesele Centrului, chiar dacă nu coincid cu cele ale filialei pot fi satisfăcute fără nici un risc în materie de rezultat al alegerilor. Sînt însă şi cazuri în care impunerea unui candidat de la centru se poate lăsa cu un dezastru în alegeri pentru partidul respectiv. E vorba de cel în care candidatul de la Bucureşti e impus în defavoarea unei personalităţi cu mare priză la electoratul local. În aceste cazuri, Centrul intră în conflict nu numai cu filiala sa locală, dar şi cu electoratul. Pe de o parte, pentru că reprezentantul din plan local dispune de o simpatie în stare să se răsfrîngă asupra întregii liste pe care se află, pe de alta, pentru că poruncirea unui nume de la centru poate intra în contradicţie cu orgoliul provincial.

Dacă pentru iubitorii de literatură, această a doua viaţă a lui Dandanache poate fi un prilej de amuzament, pentru partide ar trebui să fie un motiv de temeinică îngrijorare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro