Ion Cristoiu: Ar trebui scrisă O istorie a dezicerilor la români

1. Miercuri, 29 decembrie 1937. Proaspăt premier prin înaltele sforării regale, Octavian Goga se adresează presei. Automăguliri, recunoştinţă veşnică Majestăţii Sale, angajamente că va face şi va drege. Nu lipsesc, fireşte, referirile la presă. Brav politician, bardul de la Ciucea găseşte loc pentru cîteva cuvinte de răzgîiere. El începe în forţă:

„Mă bucur să iau contactul cu reprezentanţii presei, fiindcă totdeauna am văzut în ziaristică un plămîn prin care respiră conştiinţa publică şi în acelaşi timp un mijloc de îndrumare a maselor”. (Universul, 31 decembrie 1937)

Presa e aşezată pe doi piloni: plămîn şi riglă de dat peste deşte. Spre finele discursului, plămînul se micşorează şi creşte rigla:

„(…) termin astăzi cuvintele mele, cerînd presei româneşti idei constructive şi elan în formularea lor pentru o ţară nouă de mari reforme constituţionale”.

Sintagma „idei constructive” are de ce să neliniştească. E temelia pe care se ridică de regulă măsurile împotriva presei libere. Domnul prim – ministru continuă în aceeaşi direcţie. Răsar „marile adevăruri ale ideii de stat” şi, inevitabil, „tendinţele subversive”:

„Domnilor ziarişti, presa mă ştie. Sunt tot cel vechiu. Respect cerebralitatea cînd se pune de acord cu marile adevăruri ale ideii de stat. În faţa tendinţelor subversive însă, voi şti totdeauna să găsesc atitudinea promptă pe care mi-o indică gestul reflex al unei porniri de apărare naţională”.

„Gestul reflex” nu întîrzie. Tot miercuri, 29 decembrie 1937, între orele 6 şi 7 seara, are loc primul Consiliu de miniştri. Mîndrii demnitari se adună o oră, sacrificîndu-şi din timpul de sărbători, pentru a lua măsuri vizînd presa. Se decide suspendarea ziarelor „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”. Mai important, cenzura presei trece de la Ministerul de Interne la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. O. Goga vrea să aibă el în mînă presa şi nu proaspătul carlist Armand Călinescu.

Ce face presa? Se revoltă? Purcede la grevă? Nici vorbă. Presa înţelege aluzia. Ne-o mărturiseşte C. Argetoianu în Însemnări zilnice pe 30 decembrie 1937:

„Lichelismul ziarelor noastre e neîntrecut. Toate, chiar cele care pînă ieri înjurau pe Goga şi pe Cuza, îi laudă azi sau declară că noul Guvern trebuie aşteptat la treabă, spre a fi judecat – şi această atitudine nu e dictată decît de frica să nu fie suspendate sau suprimate.”

2. Eseul lui Constantin Gane despre P.P. Carp mă duce cu gîndul la un proiect: O istorie a dezicerilor la români. Mi-a venit ideea de la cazul Dimitrie A. Sturdza, tratat aici pe larg, întîlnit însă şi-n altă parte. În anii dinaintea parvenirii la guvern, în 1895, şeful PNL poartă o companie scandaloasă împotriva guvernului lui Lascăr Catargiu în chestiunea românilor de peste munţi. Violent, de violenţa sa obişnuită, viitorul premier, dar şi viitorul pacient al Casei de Sănătate Mintală, Dimitrie A. Sturdza, se apucă să vorbească în Parlament de „nemernicia” guvernului Conservator: cea de a nu se implica în salvarea bieţilor noştri fraţi din ghearele ungurilor.

După ce ajunge la putere, la 25 octombrie 1895, acelaşi Dimitrie A. Sturdza se duce pînă la Iaşi pentru a se dezice public de declaraţiile anterioare, făgăduind abţinerea de la amestecul în treburile interne ale Imperiului Austro-Ungar.

Aşa cum se va dezvălui mai tîrziu, textul dezminţirii fusese dictat de ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti. În materie de dictat, precursor al ambasadorului american în România de azi.
Cum de se răsucise aşa de rău D.A. Sturdza?
I-o ceruse Carol I în schimbul postului de premier!

În materie de schimbări la faţă, D.A. Sturdza are o experienţă solidă: adept şi secretar al lui Cuza, se implică apoi în detronarea ilustrului Domnitor între 1875-1876 scrie pamflete anti-Carol I prin ziarele austriece, reproduse după aceea în ziarul lui din România sub semnul, Iată ce scrie presa străină despre amărîtul nostru de pămînt!, ca să devină după aceea devotat slujitor al lui Carol I.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro