Ion Cristoiu: Caragiale, despre cum învie morţii presa noastră

1. Pentru eseul mai amplu, Caragiale despre contribuţia presei la tîmpirea poporului, reţin crunta ironizare de către marele satiric a ceea ce azi se numeşte fake news şi ieri, alaltăieri, încă de pe vremea Măritei Rome se numea pur şi simplu născocire gogonată. În articolul (nesemnat, dar identificat de Şerban Cioculescu) Însemnătatea presei din Moftul român, an I, nr. 21, 11 aprilie 1893 Caragiale îşi bate joc de puterea presei de a învia morţii:

„Adeseori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înţeleagă că omenirea are o menire, susţinîndu-ţi că invenţia tiparului a dat între altele omului şi mijlocul de a-şi arăta dobitocia şi a-şi exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei naţii şi un document de rele năravuri şi rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei.

Un exemplu recent le va astupa gura. Iată-l:

Gheorghe Marin, un om modest pînă alaltăieri, devenit astăzi ilustru, «a fost omorît şi chinuit, torturat şi asasinat de comisarul Creţu».

După ce l-a ucis, comisarul asasin a pus cîţiva zbiri de au luat cadavrul şi l-au îngropat noaptea.

Ce ar fi devenit nenorocita văduvă şi orfanii victimei, dacă nu era, gata la postul său, santinela neadormită a opiniei publice, presa?

Din norocire pentru Gheorghe Marin şi familia, presa a aflat această tragică împrejurare, şi cu toată sinceritatea şi buna-credinţă de care este capabilă, a dat alarma cu atîta energie încît asasinii au trebuit să bată-n retragere.

Ei, îngroziţi de descoperirea infamiei lor, s-au dus în toată graba la locul unde îngropaseră pe mort, l-au dezgropat şi i-au dat drumul, ameninţîndu-l însă că dacă va spune cuiva cele întîmplate îl omoară şi-l îngroapă iar.

Şi astfel, graţie glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale şi societăţii.

Suntem în dulcele Paştelui; să zicem cu toţii:

«Gheorghe Marin a-nviat!

– Adevărat a-nviat!»”

2. Nu mi-e greu să dau gata Pasiunea cea mare. Romanul tinereţii lui George Enescu, editura Excelsior, 2000, de Silviu Dumitrescu, broşură de popularizare romanţată a primilor ani din cariera lui George Enescu. Volumul se bucură de recomandările (tipărite!) ale lui Alexandru Paleologu şi Laurenţiu Ulici. De mirare că aceşti doi cărturari exigenţi s-au expus publicitind o carte searbădă, un soi de apă de trandafiri turnată într-o vadră de apă.

Cartea stă sub semnul artistului de geniu văzut ca Făt-Frumos, confiscînd toate calităţile, încă din faza de sugar.

Relaţiile marelui muzician cu cele două pensionare ale vieţii sale – Elena Bibescu şi Regina Elisabeta – au fost mult mai complicate decît le presupune autorul, care insistă pe generozitatea femeilor şi pe cuminţenia romantică a tînărului. În realitate, cum se întîmplă în viaţă, s-au vîrît pe fir şi realităţi mai omeneşti, cum ar fi, în cazul femeilor, amestecul de iubire de mamă şi de iubire de femeie – femeie, iar în cel al lui George Enescu, interesul de a avea înalte protectoare, previzibil la un fiu de arendaş.

La astfel de cărţi examenul decisiv îl dă abordarea relaţiei amoroase, teritoriu pe care orice autor lipsit de talent poate fi apucat de istericale de telenovelă. Iubirii mijinde faţă de Maria Cantacuzino, femeia măritată, dar cu disponibilităţi, îi e contrapusă iubirea unei tinere contese, franţuzoiacă mai mult decît bogată, căreia Enescu îi răspunde fără complexe.

Aşa-zisul roman se termină în coadă de peşte. George Enescu deşi „o poartă în suflet“ pe Maruca, se sărută cu franţuzoaica. De acest hapy-end, cartea nu trece mai departe, de parcă i s-ar fi terminat cota de hîrtie.

3. Mă sună de la un ziar pe care-l simpatizez pentru a fi întrebat unde se poate găsi Mesajul Regelui Mihai la deschiderea Parlamentului din 1946. Am vorbit despre el la un post tv, pentru a dovedi că viaţa în comunism a fost mult mai complicată chiar şi în cazul Regelui Mihai decît vor să ne convingă anticomuniştii fripturişti din postdecembrism. Uite că nu mi-a trecut prin cap să-l caut. Nu e prea lesne de găsit în condiţiile în care lipsesc instrumentele de lucru, toată lumea dîndu-se în vînt să scrie eseuri. Mihai a citit tradiţionalul Mesaj regal la deschiderea Parlamentului după alegeri o singură dată în viaţa lui, la 1 decembrie 1946, legitimînd prin asta alegerile fraudate din noiembrie 1946.

Mă ridic de la birou şi mă duc direct la dulapul cu instrumente de lucru. Ştiu că aici se găseşte o culegere de documente a lui Stelian Neagoe, Viaţa politică din 1946. O găsesc, o deschid, pe la ultimele pagini şi dau peste document:

1946 decembrie 1, Bucureşti, Mesajul Tronului, citit de Regele Mihai I cu prilejul deschiderii lucrărilor Adunării Deputaţilor.

Nu ţin minte să fi citit acest Document. Îl parcurg în fugă, folosindu-mi din plin înzestrarea de lectură rapidă.

Îmi sar în ochi două paragrafe absolut discutabile prin raportare la pretenţiile Majestăţii Sale de a fi un Sfîntu' Gavrilă al anticomunismului pur.

Primul:

„Deopotrivă, exprimă simţămintele noastre de recunoştinţă către glorioasa armată sovietică şi către eroii ei, căzuţi pe pămîntul ţării noastre, pentru eliberarea poporului nostru (...)“

Hm!

Pentru „eliberarea poporului nostru“ de „sub jugul fascist“, desigur, n-a căzut nici un rus, dat fiind că Armata Roşie ne-a cucerit în calitate de Aliată.

Al doilea:

„O preocupare a noastră de căpetenie o va forma ca şi pînă acum, păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor de desăvîrşită prietenie şi strînsă colaborare cu Uniunea Sovietică“.

Înţeleg, în contextul lui 1946, ca „preocuparea noastră (a Regelui, adică), de căpetenie“ să fie păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie cu URSS.

Nu înţeleg de ce-a simţit nevoia Regele să citească (pus de cei care i-au scris Discursul) adjectivul absolut tembel „ desăvîrşită prietenie“.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro