Ion Cristoiu: De ce n-are la noi putere presa? Pentru că n-avem opinie publică

Editorialul „Pentru mai multă claritate”, semnat de Nae Ionescu în „Cuvîntul” din 16 noiembrie 1929, dă curs unei exasperări:

„Meseria de gazetar – mai ales independent – nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze: al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi? Că nu eşti al nimănui, decît al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni. Îţi concede, dacă vrei, că ai putea fi al tău însuţi: adică lucrînd în interesul tău propriu. Dar al conştiinţei tale, adică lucrînd pentru sfînta dreptate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste dezinteresată pentru treburile publice – asta, o dată cu capul, nu!

Eşti cu guvernul? Atunci de ce scrii articole de critică – uneori chiar foarte aspre – împotriva lui? Eşti adversar al guvernului? Atunci de ce-l aperi împotriva adversarilor şi îl sprijini mai ales la strîmtoare? Ce politică face gazeta asta a dvs. că eu nu mai înţeleg nimic, îmi scrie întrebîndu-mă un cititor credincios al foii noastre!”

E o exasperare pe care ar putea-o iscăli toţi jurnaliştii independenţi de azi, hărţuiţi şi ei de întrebarea-somaţie: Cu cine eşti? Tot într-un articol al lui Nae Ionescu, tipărit în „Cuvîntul” din 9 iulie 1931, se regăseşte ţelul de profunzime al scrisului ca trudă cotidiană:

„Căci acesta e blestemul nostru, al gazetarilor în politica românească; să lămurim lucruri elementare – adică să pledăm evidenţa”.

Jurnalişti şi cititori se întreabă de ce nu sunt eficiente muştruluielile presei? De ce politicienii, demnitarii îndeosebi, îşi văd mai departe de găinăriile lor, şi după ce presa îi surprinde în coteţ. De ce nu demisionează cutare ministru mai mînjit cu afaceri necurate decît un vilegiaturist cu nămolul de la Techirghiol? Nae Ionescu a găsit răspunsul cu mult înaintea noastră. N-avem o opinie publică suficient de aspră pentru a-l obliga pe cel prins cu mîţa-n sac să demisioneze:

„În alte părţi, unde există opinie publică şi unde această opinie publică aplică sancţiuni, o asemenea socoteală e superfluă. La noi însă nu. Pentru că la noi nu există nici selecţie, nici sancţiuni. Se face, de pildă, de la război încoace, mereu politică. Şi încă proastă. A plătit cineva cu «situaţia» lui politică greşelile pe care le-a făcut? Nu. A dispărut vreun om politic din circulaţie de pe urma acestor greşeli? Nu. (…) Atunci? – Atunci, într-adevăr, opinia publică nu judecă, nu condamnă, nu selectează, ci se comportă pasiv, înregistrînd numai”. (Cuminţenie şi rugină”, „Cuvîntul” din 7 noiembrie 1931)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro