Ion Cristoiu: Democraţia autentică funcţionează doar în condiţiile capitalismului autentic

Am pus în valiză pentru Găgeşti volumul VI din Publicistica lui Arghezi. După ce-am dat gata volumul care încheie anii de presă liberă ai publicistului, m-am gîndit să merg mai departe şi să citesc şi ultimul volum, cel care strînsese textele din anii comunismului. Am găsit volumul pe raftul din camera dedicată Literaturii române, ultimul dintre cărţile albe, care sînt apariţiile de Publicistică argheziană. N-am avut curaj să-l iau şi nu numai pentru că era învelit în ţiplă, aşa cum l-am cumpărat, ci pentru că mi-a fost teamă să nu-mi vină ideea unui eseu despre strecurarea polemistului printre jaloanele trandafirii, obligatoriu trandafirii ale presei staliniste. Am luat de pe raft, volumul VI, 1928 august-1930.

 Primele pagini, citite în chioşc la Găgeşti Deal ca un truc de a mă mîngîia că n-am avut hărnicia de a mă apuca de stilizarea cărţii de eseuri, nu m-au dat pe spate. Deocamdată am în faţă un Arghezi care lasă impresia că-i lipsesc subiectele social-politice şi atunci se duce spre subiecte generale, abstracte. Reţin însă pentru actualitatea lor rîndurile consacrate partidelor politice interbelice, rînduri mai mult decît valabile azi, cînd democraţia din Balcani a revenit pentru a compromite ideea de democraţie.

Despre partidele politice scrie Arghezi în tableta Epistolă către Tit, apărută în ,,Bilete de Papagal”, 1 august 1928, sub titlul Epistolă Literară:

„N-aş putea preciza dacă sărăcia în care ne frământăm se datoreşte naturii, dar ea vine, desigur, şi de la cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieţii politice şi literare. Somităţile (bătrîne) acaparează laboratoriile şi clocesc singurătatea unui ou făcut odată, înăbuşit. Partidele politice nu sînt şcoli propice unei dezvoltări progresive, şeful exercită tirania omniscienţii şi potenţa lui criticabilă şi limitată exclude veleitatea personalităţii, încurajînd manifestarea în subordine a mediocrităţii.”

Rînduri de actualitate, deoarece, aşa cum am scris eu în sute de rînduri, slăbiciunea democraţiei noastre stă în natura bolşevică a partidelor. Oare de ce? Răspunsul îl presupun gîndindu-mă la partidele din regimul Carol I. Liderii acestor partide, oameni pricopsiţi, făceau politică de dragul politicii, nu pentru a se pricopsi. Prin urmare, liderii acestor partide erau dispuşi în orice moment să lase dracului partidul, dacă viaţa de partid cerea supunerea oarbă faţă de şef. Interbelicul aduce, o dată cu votul universal, o enormă lărgire a bazei de intrare în partide. Partidele interbelice sînt dominate de oameni care n-au altă avere decît funcţia în partid. Şi atunci, în chip inevitabil, aceşti oameni sînt oportunişti, slugarnici cu şefii, pînă le iau locul, evident, speriaţi c-ar putea fi daţi afară din partid şi prin asta despărţiţi de izvorul pricopselii. Postdecembrismul a cultivat o democraţie de faţadă. Democraţia autentică funcţionează doar în condiţiile capitalismului autentic. Cu cît sînt mai mulţi cetăţenii care trăiesc pe cont propriu, care nu depind de stat, cu atît opţiunea prin vot depinde numai şi numai de convingerea electoratului. Cum să faci democraţie într-o ţară în care aspiraţia oricărui cetăţean e să devină bugetar, singura condiţie de pe lumea asta de a trăi pe banii statului, de a nu te confrunta cu concurenţa, ba chiar nici cu împrejurările, dar în care depinde categoric de şef. De aici şi în partide, apariţia şi sporirea celor pentru care politicul e singura lor sursă de pricopsire. Şi dacă statutul de elită depinde de apartenenţa la un partid, cum să nu fie partidele supuse şefilor?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro