1. Romanul Fum al lui Turgheniev, dedicat emigraţiei şi prin asta critic la adresa ruşilor cu care scriitorul se întîlnea la Baden Baden, asurzeşte prin hărmălaia discuţiilor cu iz metafizic despre Rusia şi viitorul ei. Un cinic precum Potughin pune degetul pe rană în privinţa raporturilor cu Apusul ale bravilor pravoslavnici ruşi:

„Ce mai parabolă şi Apusul acesta! Ne bate în toate celea dar ce putred e! Şi măcar dacă l-am dispreţui cu adevărat, continuă Potughin, dar nu sînt decît vorbe goale. De criticat îl criticăm, totuşi numai părerea lui o preţuim, adică în fond părerea secăturilor din Paris.”

Şi vorbitorul îşi exemplifică teoria cu un caz, povestit la modul sarcastic:

„Am un cunoscut un om – pare-se foarte de treabă, tată de familie, trecut de prima tinereţe; ei bine, a fost amărît cîteva zile, fiindcă într-un restaurant din Paris a cerut «une portion de biftek aux pommes de terre» (o porţie de biftec cu cartofi – n.n.) în timp ce un francez get-beget a strigat: «Garçon, biftek pommes!» (Chelner, biftec cartofi – n.n.) Prietenul meu era aproape să moară de ruşine! Apoi strigat şi el pretutindeni biftek pommes şi învăţa şi pe ceilalţi să spună tot aşa. Pînă şi curtezanele se miră de emoţia plină de veneraţie cu care tinerii noştri locuitori ai stepelor intră în salonul lor infam...”

Rusul cu pricina se exprimase într-o franceză corectă, dar de manual. Franţuzul se exprimase în limbaj popular. Potrivit lui Turgheniev, rusul se ruşinase că nu vorbise ca un francez get-beget.

Teza lui Potughin e confirmată chiar de opera lui Turgheniev, în care mai toate personajele din lumea înaltă vorbesc franţuzeşte mai bine decît ruseşte. La noi, a şti să vorbeşti franţuzeşte sau englezeşte e un semn de apartenenţă la Lumea înaltă. Mulţi se mîndresc cu asta. La ruşi, în lumea lor înaltă, e un motiv de mîndrie dacă ştii să vorbeşti ruseşte. Iat-o, de exemplu, pe Daria Mihailovna din Rudin, mîndră că vorbeşte ruseşte bine:

„Daria Mihailovna vorbea ruseşte şi se fălea cu cunoaşterea adîncă a limbii materne, deşi o împestriţa cu tot felul de cuvinte franţuzeşti. Îi plăcea să folosească zicători şi vorbe din popor, dar nu le nimerea întotdeauna. Pe Rudin nu-l supăra ciudata împestriţare a limbajului Dariei Mihailovna, dar nici nu cred că asculta cu prea multă atenţie.”

2. Din nou despre cartea Le drame des états satellites de l'axe, de 1939 à 1945. Reddition sans conditions de Maxime Muorin, apărută la Berger-Levrault, în 1956.

Cu excepţia Finlandei, statele satelite acţionează şi se iluzionează identic. Bat prosteşte la uşa anglo-americanilo, refuzînd să negocieze cu ruşii.

Şi România, şi Bulgaria, şi Ungaria se dau în spectacol contactînd ambasadori fără nici un mandat, înzestraţi însă cu fudulia de a reprezenta guvernul american sau englez, trimit în capitalele de ţări neutre tot felul de epave şi tot felul de impostori pentru a tatona şi stabili contacte. Culmea e că şi în România, şi-n Ungaria intră în scenă binecunoscutele comandouri englezeşti paraşutate, prinse imediat şi, în loc să fie trimise la puşcărie sau în lagăr, adăpostite, hrănite bine şi curtate de oficialităţi.

Cum ar fi de exemplu comandoul condus de Ivor Porter în cadrul Operaţiunii Autonomus.

Pentru mine, imaginea unor neica-nimeni precum cei din operaţiunea Autonomus, pricopsiţi de ai noştri cu ipostaze la care ei nici nu visaseră, linguşiţi chiar de şeful Jandarmeriei în timp ce escadrilele american spulberă case, trenuri şi tramvaie în Bucureşti rămîne o nouă dovadă a străbunei slugărnicii moldo-valahe.

Cel mai tare mă amuză situaţia Bulgariei, tipică pentru cefele groase ale cultivatorilor de castraveţi. Bulgarii sînt cu Germania dar nu rup relaţiile diplomatice cu URSS. Nu intră în război cu nimeni, dar înhaţă hălci din Grecia şi Iugoslavia. Sînt obligaţi să capituleze fără condiţii deşi, ei, sărmanii, n-au fost în război cu nici un stat european.

Şi o altă notă comună a statelor satelite. Toţi şefii de stat fac pelerinaj pe la Hitler. Fiecăruia Fuhrerul îi promite avantaje în defavoarea adversarului de moarte, care tocmai ieşise pe uşă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro