Ion Cristoiu: Momentul cînd a început prăbuşirea lui Ceauşescu a fost Congresul al XIV-lea şi nu 15 decembrie 1989

Nu o dată am scris şi am vorbit că regimul Ceauşescu s-a prăbuşit singur, prin implozie, şi nu ca urmare a Revoltei populare. Mişcările de protest, de o amploare minoră, dacă le raportăm, de exemplu, la cele din Franţa lui Macron împotriva Legii pensiilor, au fost pe post de zgîlţîiri uşoare ale unui bloc ros pe dinăuntru la nivelul stîlpilor de susţinere.

În 1989 totul era înţepenit.

Cînd e vorba de o maşinărie blocată, cum să crezi că ea va rezolva o criză minoră, cum a fost cea din decembrie 1989.

Momentul cînd a început prăbuşirea regimului a fost Congresul al XIV-lea şi nu 15 decembrie 1989, ziua diversiunii Tokes Laszlo de la Timişoara. Congresul a fost aşteptat de activ, de membrii de partid, de întreaga ţară, ca un moment miraculos, cel în care Nicolae Ceauşescu, simţind vîntul rece din adîncurile prăpastiei, se trezi şi va schimba ceva. Nu s-a întîmplat asta. Multe mărturii ale celor care au lucrat în Sistem întăresc teza uriaşei dezamăgiri produse de Congresul mortificării. În 1989, Ion Moraru era activist la Secţia organizatorică a Comitetului de partid Bucureşti. În volumul său de memorii Mărturisirea unui învingător: Amintiri dintr-un veac neterminat, editura Niculescu, 2021, Ion Moraru descrie incredibila atmosferă de rutină din partid şi din ţară din preajma Congresului al XIV-lea:

„Mai nimic nu mergea cum trebuie în ţară. Lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1989 au fost dedicate pregătirii Congresului al XIV-lea al PCR. Mai ales că, de această dată, propunerea ca Nicolae Ceauşescu să fie reales Secretar General al partidului era votată în fiecare organizaţie de partid. Am fost şi eu la cîteva astfel de Adunări Generale. În general lumea nu era, în mod explicit, pe faţă, împotriva acestei propuneri. Am auzit că au fost şi cîteva cazuri de vot negativ. Nu ştiu ca aceste persoane să fi păţit ceva. Am mai spus-o, muncitorii nu se temeau chiar de nimeni. Principala lor grijă nu era partidul, ci viaţa familiilor lor. Cu prilejul deplasărilor făcute în cîteva întreprinderi, am constatat ceva foarte interesant: în societate se observa dorinţa şi speranţa unei schimbări, iar oamenii aşteptau să se întîmple ceva. Ceauşescu şi cei din conducerea partidului nu au cunoscut sau nu au vrut să ia în considerare aceste realităţi.

La CMB al PCR discutam între noi, la nivelul de bază al structurii organizatorice, aceste aspecte. Şi atunci se pune întrebarea: dacă noi ştiam aceste lucruri, de ce nu făceam ceva? Nu aveam ce să facem, cu sorţi de izbîndă, într-un demers de a schimba ceva şi nici nu aveam cui să spunem aceste lucruri.

Nu pentru că şefii noştri ar fi fost excesiv de dogmatici sau ar fi avut un comportament dictatorial. La rîndul lor, nu aveau cu cine să vorbească.

Pregătirea congresului a constat exclusiv în rezolvarea unor activităţi organizatorico-administrative la nivelul Capitalei. În rest, se discutau doar tezele lui Nicolae Ceauşescu. Partidul era încremenit într-un proiect legat de o singură persoană. În ceea ce mă priveşte, organizarea congresului nu avea nici o miză personală. Nu făceam parte din niciun organism de conducere şi nici nu eram propus pentru a candida la vreo funcţie la nivel de sector, municipiu sau CC. Am lucrat, împreună cu alţi colegi, la întocmirea tabelelor cuprinzînd delegaţii la Congres şi candidaţii pentru CC al PCR. A fost o muncă istovitoare.

Nu ştiu din ce cauze, aceste tabele se schimbau în fiecare zi. Atunci nu erau calculatoare, astfel încît să dai o comandă şi să se modifice tabelul. Toate aceste zeci de pagini se băteau din nou la maşinile de scris.

În sfîrşit, a trecut şi Congresul al XIV-lea al PCR, care nu a adus nimic nou, nu a aprobat nicio schimbare. Aşteptările oamenilor se transformau, încet-încet, în frustrare.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro