Ion Cristoiu: Păi, dacă şi militarii români n-ar fi vrut să plece din Crimeea în 1941, cum s-o facă, azi, în 2022, militarii ruşi?

Deşi propaganda de război ucraineano-occidentală continuă să susţină că Rusia s-a concentrat asupra Sudului Ucrainei după ce-a eşuat să cucerească Kievul, e mai mult ca sigur că Sudul sau mai precis cucerirea şi rusificarea Sudului au fost de la început obiectivul intervenţiei ruseşti.

Sudul trebuie trecut în administraţie rusească de dragul Crimeii. Crimeea e pentru Vladimir Putin un loc fermecat. Nu numai pentru el, zic eu, ci şi pentru militarii români din Campania din Est.

În anul de graţie 1942, Constantin Virgil Gheorghiu publica la editura Naţionala Gh. Mecu reportajul Am luptat în Crimeea.

Reportajul ia naştere din însoţirea de către Constantin Virgil Gheorghiu a unui detaşament din Brigada 1 Mixtă munte, în cadrul operaţiunii de curăţarea a Drumului către Crimeea din Războiul din Est.

Brigada 1 Mixtă Munte, avîndu-l pe Mihail Lascăr comandant şi pe Leonard Mociulschi, comandant adjunct, ajunge la Carasabusar după străbaterea istmului Salkovo. Pînă atunci, trecuse Nistrul pe la Moghilev, o luase spre Bug, apoi în jos, spre Nipru, ţinuse garda nemţilor care intraseră deja în Crimeea, şi participase la Bătălia de la Marea de Azov. După cum spune, reportajul, pînă la Iaila, mare lucru n-a avut de făcut detaşamentul (unul din cele trei) comandat de Leonard Mociulschi. Ruşii se retrăseseră dincolo de munţi sub presiunea Armatei germane. Operaţiunea la care participă Constantin Virgil Gheorghiu e una de curăţire a drumului spre Mare. Nu ştiu cînd s-a alipit reporterul şi echipa de Propagandă detaşamentului. Dacă ţinem cont de relatările despre marşul prin Stepa Nogai, cred că momentul a fost după Bătălia de la Marea de Azov, cînd Brigada a primit ordin să se îndrepte spre Crimeea. Reportajul mi-a dat prilejul de afla întîia oară despre Leonard Mociulschi, unul dintre eroii legendari ai Campaniei din Est. Destinul lui postbelic atinge hotarele neverosimilului, gata să treacă în spaţiul fantasticului. Comandant de Brigadă de Vînători de Munte, făcînd practic toată campania din Est şi apoi pe cea din Vest, unul dintre cei mai decoraţi generali români, Leonard Mociulschi e arestat în 1948, după ce fusese trecut în rezervă în 1946, trimis la Canal fără proces. Eliberat în 1955, se angajează ca muncitor necalificat, asemenea soţiei, şi ea zilieră. E reabilitat în 1968, la venirea lui De Gaulle, care se interesează de el.

După ce curăţă drumul de 50 de kilometri de unităţi de comando ruseşti, detaşamentul ajunge pe ţărmul de miazăzi al Crimeii.

Constantin Virgil Gheorghiu descrie astfel atmosfera de vis din Crimeea anului 1941:

„La ora opt fără un sfert, în dimineaţa zilei de cinci noiembrie –adică după douăzeci şi patru de ore de la plecarea din Carasanbusar – am ajuns, victorioşi, la Marea Neagră, în dreptul satului Uskut, pe ţărmul de miazăzi al Crimeii.

Ziua a trecut banal. Era un soare călduţ, dulce, ca şi ceaiul. Am mîncat fructe multe, care ne-au ţinut şi de foame; căci aprovizionarea noastră de abia în cursul serii avea să intre în funcţiune. Coloanele din urmă au sosit fără contenire, după ce au trecut munţii, pe ţărmul mării.

Casele tătarilor de aci sînt ca nişte jucării de păpuşi: sclipitor de curate, pereţii tapetaţi cu marame înflorate şi nu au paturi. Ei dorm pe saltele colorate, aşezate, jos, pe covoare. Cînd intră în casă, tătarii îşi scot papucii. De tavan atîrnă struguri, mere şi pere. Au atît de multe fructe şi atît de frumoase încît le păstrează ca pe nişte podoabe agăţate la grinzi şi pe pereţi.

De altfel aceste fructe constituie hrana principală a localnicilor, în vremea a iernii. Ei se hrănesc mai mult cu struguri, cu mere, cu nuci şi cu pere.

Mănîncă zaharicale, beau cafea şi fumează, absolut toţi. Viaţa lor e liniştită şi plină de culoare. Sînt manieraţi cu noi ca nişte ambasadori.

Totuşi nu am reuşit să mă culc în nici una din aceste căsuţe scunde, încărcate cu fructe, curate şi împodobite ca odăile păpuşilor: miroase în ele a iute. Şi tătarcele acestea obsedant de frumoase, şi vestmintele lor, si saltelele frumoase şi mari, şi fiecare batistă sau maramă a lor, deşi sînt foarte curate, au un miros iute ca mirosul de chimicale.

Nu l-am putut suporta. Mă durea capul. Şi cu toate ca aş fi rîvnit să dorm într-o cameră din acestea, frumoase ca în poveşti, a trebuit să plec.

Simţeam că leşin din cauza mirosului acela tare, de amoniac. De unde vine acest miros? Nu ştiu.

Am plecat pe ţărmul mării, în port.

Era ora patru după amiază. Am stat pe terasa de lemn cu colonelul Mociulschi Leonard şi cu căpitanul Anghel, privind marea liniştită şi albastră. Deşi era în luna noiembrie, puteai sta în cămaşă. O boare caldă venea dinspre mare şi ne strecura în piept o tihnă şi o linişte, cum n-am mai cunoscut de multă vreme.

– Cred că aici vom sta mai multă vreme! spunea colonelul Mociulschi, şezînd rezemat cu capul în mîna dreaptă şi privind întinderea nemărginită a mării.

Era atîta pace, atîta linişte împrejur, cum cred că mai era numai pe timpurile păstorilor din Biblie. Căpitanul Anghel, acest viteaz, care a înfruntat tot timpul, urgia bătăliilor, netemător de moarte, cu făptura lui înaltă, delicată, răspunde:

Da, domnule colonel, cred că vom zăbovi mult aici…

Şi, iarăşi, am tăcut toţi trei. Parcă ni se destindeau nervii, unul cîte unul. Ne-am lăsat în voia gîndurilor, a liniştei de pe ţărm şi a visării.

Seara am mîncat struguri, am băut must dulce, am muşcat din cîte o pară parfumată, mare şi dulce, apoi ne-am culcat, pe paie, acolo în clădirea portului, cu uşile şi cu ferestrele deschise larg spre marea calmă şi odihnitoare.

– Ce bine ar fi să rămînem aici vreo cîteva săptămîni! a spus căpitanul Anghel.

– Cred că vom sta, a răspuns colonelul Mociulschi. Se vor odihni şi oamenii, căci au mers, fără popasuri, aproape patru mii de kilometri de la începutul războiului.

Şi iară am tăcut, gustînd cu toată făptura noastră, cu tot sufletul liniştea şi pacea care ne înconjura. Ce bine ar fi aici! Auzeam doar cum ne bat inimile şi ceasurile – încet - şi cum se lovesc valurile, mătăsoase, de nisipul plajei. Cît am stat aşa? Nu ştiu. Nu ne venea să ne mai clintim. Am fi rămas, pierduţi în visare, o veşnicie.

Dar a sunat telefonul, al cărui fir era adus pe fereastră pînă la aparatul aşezat la cap. Am tresărit. Ne-am revenit imediat: trebuie să fie vreun ordin banal. Nu se poate să fie altceva.

Dar presimţirea şi tresărirea noastră erau cu temei. Venise un nou ordin de atac. Trebuia să pornim în zorii zilei, pe dreapta şi pe stînga ţărmului, să zdrobim rezistenţe, să dăm alte lupte!”

Păi, dacă şi militarii români n-ar fi vrut să plece din Crimeea cum s-o facă, azi, militarii ruşi?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro