Ion Cristoiu: Ruşii ne-au mai ocupat o dată

Dificultăţile de adevăr din anii comunişti au ţinut departe cercetarea anilor 1821-1856 din istoria patriei.

Dacă ar fi fost posibilă libera exprimare, s-ar fi observat, cum se întîmplă acum, cînd au apărut studiile lui Anastasie Iordache, Apostol Stan, Nicolae Ciachir, că perioada 1944-1964 îşi găseşte în trecut un model exemplar.

E vorba de anii de după 1812: anii ocupării militare şi politice de către ruşi a Principatelor Române.

Despărţite de mai mult de un secol, cele două perioade au cîteva note comune:

1) În ambele situaţii ruşii justifică ocupaţia printr-o aşa-zisă eliberare. În 1812, eliberarea de sub turci. În 1944, eliberarea de sub jugul fascist.

Cele două ocupaţii au loc în plin război dus de Imperiul Rus cu alte imperii. În 1812, războiul cu Imperiul Otoman. Un soi de război rece urmînd unui război cald. În 1944, un război rece, cu Imperiul American, la capătul unui război cald, cu Imperiul German.

2) În ambele situaţii, Rusia are drept obiectiv instaurarea în Principate a orînduirii sale interne, forţînd o realitate existentă să se înghesuie, proustian, în tipare străine.

Începînd cu 1812, Principatele Române trebuie să aplice Regulamentele Organice, corpus de norme menite a occidentaliza un spaţiu balcanic doar administrativ; în plan politic, realitatea românească urmează să reflecte în mic structura Despotismului Oriental din Imperiul rus.

După 1944, ruşii s-au zbătut să instaureze în România structurile lor social-politice bolşevice. Aşa cum s-a întîmplat la vremea Regulamentelor Organice, ocuparea militară a fost dublată de cucerirea social-politică. Structurilor de aproape un secol li s-au impus structuri noi, trimise de la Moscova.

Şi după 1812 şi după 1944, transferul forţat de structuri s-a făcut în numele noului aflat în superioritate faţă de vechi. Regulamentele organice ţariste pretindeau a fi un cod de norme în stare să impună noul administrativ într-un spaţiu al vechiului şi, depăşitului, turcism.

Regulamentele organice bolşevice erau înfăţişate drept purtătoare ale noului social-politic (viitorul aparţinea orînduirii comuniste, nu-i aşa?!) prin raportare la vechiul burghezo-moşieresc.

3) După 1812, ruşii beneficiază de un soi de Coloană a V-a în Principate: marii boieri, interesaţi în păstrarea privilegiilor. Din exil, dar şi după întoarcerea în ţară, de la Bucureşti, ei trimiteau plîngeri după plîngeri la Petersburg, solicitînd intervenţia Curţii Imperiale.

Lucrurile nu diferă prea mult un secol şi ceva mai tîrziu. Ca pilon al ruşilor în România, locul marilor boieri îl iau comuniştii, mulţi dintre ei şcoliţi la Moscova.

Asemenea marilor boieri de pe vremuri, comuniştii sacrifică independenţa ţării pe altarul intereselor lor de a ajunge şi a rămîne la putere.

4) Rusia ocupă milităreşte şi, în acelaşi timp, ideologic Principatele, scoţînd din joc Turcia, marea Putere de pînă atunci. Stăpînirea asupra Principatelor e justificată prin eliberarea de sub Turcia.

O eliberare e invocată şi după 23 august 1944: de sub Germania.

5) După 1812, Principatele se pricopsesc cu consilieri ruşi, care au, la Bucureşti şi Iaşi, puteri de superdemnitari. După Adrianopol (1812), generalul Pavel Kiseleff e numit preşedinte al celor două Divanuri, de la Iaşi şi de la Bucureşti; consulii ruşi din cele două capitale îi tratau pe domnitori ca pe nişte supuşi ai Curţii de la Petersburg.

Despre consilierii sovietici din primii ani ai comunismului e de prisos să mai vorbim. Nu se deosebeau cu nimic de reprezentanţii Puterii ţariste din anii de după 1812.

6) Despre ocupaţia rusească de după 1812, A.D. Xenopol scria în a sa Istorie a românilor din Dacia Traiană:

„(…) Ruşii voiau să ucidă sufletul, înlocuind în corpurile noastre sufletul românesc cu cel rusesc, nu atacau numai forma materială, ci şi substratul intelectual”.

Deloc diferită ca obiective a fost ocupaţia rusească după 23 august 1944. Peste exploatarea materială prin Sovromuri, s-a aşezat rusificarea spirituală a României, asasinarea sufletului naţional, prin bolşevizarea culturii, rescrierea trecutului, lichidarea elitei politice şi intelectuale.

Şi să ne mai mirăm că nevoia românilor de a scăpa de sub ocupaţia rusească postbelică a fost atît de puternică încît ei au acceptat, în schimb, pînă şi dictatura lui Ceauşescu!

*

Scriam pe 29 iunie 2014. Cum l-a lucrat Klaus Iohannis pe binefăcătorul său Crin Antonescu

Nu încape vorbă că primarul Sibiului, Klaus Iohannis, a ajuns preşedintele celui de-al doilea partid al ţării graţie lui Crin Antonescu. În 20 februarie 2013, cînd PNL se afla deja la Putere, Crin Antonescu se dă peste cap pentru a-l face prim-vicepreşedinte. Deşi sîmbătă, la Congres, Klaus Iohannis a declarat, în replică la Discursul lui Ioan Ghişe, că s-a simţit liberal de cum s-a născut, istoria postdecembristă nu-l consemnează, ca pe alţii, între luptătorii pe baricadele liberalismului. În aceste condiţii, promovarea de la nivelul primarului de Sibiu la nivelul celui de-al doilea om în PNL poate fi considerat drept gestul prin care Crin Antonescu l-a făcut om. La începutul lui 2014, Crin Antonescu pleacă de la Putere, pentru că propunerea sa ca primarul Sibiului să devină ministru de Interne e respinsă de Victor Ponta.

După europarlamentare, Klaus Iohannis e contactat de duşmanii lui Crin Antonescu pentru complotul menit a-l răsturna pe Crin Antonescu din fruntea PNL. Omeneşte s-ar fi impus ca primarul să-i spună asta lui Crin Antonescu. Klaus Iohannis n-o face. Cînd Crin Antonescu anunţă că nu va mai candida la Preşedinţie, Klaus Iohannis se grăbeşte să-şi anunţe înscrierea. Întors din America (puţină lume ştie c-a fost plecat peste Ocean), Crin Antonescu îi spune lui Klaus Iohannis c-ar vrea să candideze. În aceste condiţii, omeneşte ar fi fost ca amicul Klaus să renunţe în favoarea lui Crin Antonescu. Klaus Iohannis nu renunţă. Nu-i ajunge parvenirea peste noapte în fruntea celui de-al doilea partid al ţării. Mai mult, el trage sfori pentru ca Congresul să-l desemneze pe el candidat. Renunţă însă cînd îşi dă seama că sala era de partea lui Crin Antonescu.

Despre uluitoare parvenire a lui Klaus Iohannis, scriam în Evenimentul zilei din 4 iunie 2014: ”Într-o săptămînă numai, cel adus de mînă de Crin Antonescu în politica mare de la Bucureşti din provincia Sibiului a reuşit să devină preşedinte interimar al PNL şi, evident, pretendent la postura de candidat la Preşedinţie. Numai că noi ăştia, muritorii, nu ştim mai nimic despre Klaus Johannis. Şi nu e în regulă. E ca şi cum Crin Antonescu ar fi venit în vizită la noi, aducînd cu el un necunoscut pentru noi, Klaus Iohannis, pe care ni l-a prezentat drept amicul lui. Cît a durat vizita mare lucru n-am aflat despre amicul amicului nostru, deoarece a tăcut tot timpul. La plecare, Crin Antonescu ne-a spus însă că ni-l lasă pe Klaus Iohannis să stea la noi, în casă, pentru totdeauna. Crin Antonescu a plecat. Iar noi, ne uităm la necunoscutul pe care ni l-a lăsat pe cap şi ne întrebăm neliniştiţi: Dar dacă ne ia nevasta?!”

Textul mi-a adus multe ghionturi de la deontologii lui Băsescu, trecuţi peste noapte de partea lui Klaus Iohannis. Da, ştiu din Istorie că-n bătălia pentru putere, nu există nici legătură de sînge, d-apoi de amiciţie. Cu toate acestea, luînd seamă la felul în care Klaus Iohannis se poartă cu binefăcătorul său, parcă n-aş avea curaj să merg singur cu el într-un compartiment al unui tren de noapte. Dvs aţi avea curaj?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro