Ion Cristoiu: Swift despre disputele mărunte din democraţie

Pregătind Suplimentul literar-artistic al cristoiublog.ro caut în folderul de cărţi un fragment dintr-o carte celebră. Mă opresc la Călătoriile lui Gulliver, primul capitol, Călătoria în Lilliput. Lilliputanii sînt fiinţe minuscule. Au însă o organizare ca şi cea a Imperiului Britanic. Aleg pentru rubrica De citit fragmentul în care un sfetnic îi prezintă lui Gulliver tulburările interne şi externe din regat. Swift foloseşte prilejul pentru a ironiza micimea bătăliei politice din Regat. A doua zi, dimineaţa, îmi dau seama că aş putea folosi fragmentul şi pentru a ironiza democraţiile de azi. Se deosebesc prea tare disputele de azi, din România, în materie de mize, de cele din Lilliput? Ne răspunde Jonathan Swift în Călătoria în Lilliput, din Călătoriile lui Gulliver:

„Într-o dimineaţă, cam la vreo două săptămîni după ce-mi redobîndisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru afaceri private (aşa-l numeau ei), veni la mine, însoţit numai de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare depărtare şi mă rugă să-i acord o audienţă de o oră, lucru la care am consimţit bucuros, atît din pricina rangului său şi a meritelor sale personale, cît şi a nenumăratelor servicii pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la curte.

I-am spus că sînt gata să mă culc pe pămînt, ca să poată fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l ţin în mînă în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru faptul că-mi redobîndisem libertatea, arătîndu-mi totodată că avea şi el partea lui de merit în asta; totuşi, se grăbi să adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la curte, poate că nu aş fi căpătat o atît de curînd. «Pentru că – spunea el – oricît de înfloritoare ar putea să pară în ochii străinilor starea în care ne aflăm, sîntem ameninţaţi de două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe de altă parte primejdia de a fi cotropiţi de un duşman extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie să ştii că de mai bine de şaptezeci de luni în ţara aceasta se războiesc două partide: Tramecksan şi Slamecksan, denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor lor, ceea ce de altfel îi şi deosebeşte. Se pretinde că tocurile înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituţie; totuşi, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărît să se folosească în conducerea treburilor obşteşti şi în toate slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după cum, fără îndoială, ţi-ai putut da seama, precum şi de faptul că tocurile Majestăţii Sale sînt mai joase cu cel puţin un drurr decît ale oricărui curtean (drurr e o unitate de măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o incie). Duşmănia dintre aceste două partide merge pînă acolo, încît nu mănîncă, nu beau şi nu vorbesc unii cu alţii. După socotelile noastre, Tramecksan sau tocurile înalte ne întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea noastră. Ne temem că Alteţa Sa moştenitorul tronului, are o oarecare înclinaţie spre tocurile înalte; cel puţin pentru noi e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decît celălalt, ceea ce îl face să şchioapete puţin cînd merge. Ei bine, în mijlocul acestor frămîntări interne, sîntem ameninţaţi să fim cotropiţi de cei din insula Blefuscu, a doua mare împărăţie a universului, aproape tot atît de puternică şi de mare ca aceea a Majestăţii Sale.

În legătură cu ceea ce te am auzit afirmînd, cum că pe lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe omeneşti tot atît de mari ca dumneata, filozofii noştri se îndoiesc foarte şi presupun mai curînd că ai picat din lună sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de mărimea dumitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele şi vitele de pe moşiile Majestăţii Sale; şi apoi de şase mii de luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu.

Care două mari împărăţii sînt de treizeci şi şase de luni încăierate – după cum voiam să-ţi spun – într-un război înverşunat. Iată care-i pricina: e lucru ştiut că odinioară, ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi mîncate; dar pe cînd era copil, bunicul Majestăţii Sale, voind să mănînce un ou şi spărgîndu-l după vechiul obicei, s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat un edict prin care poruncea tuturor supuşilor săi, sub ameninţarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să spargă ouăle la capătul mai ascuţit.

 Într-atîta s-a înverşunat poporul împotriva acestei legi, încît, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puţin de şase răscoale din această pricină; cu care prilej, un împărat şi-a pierdut viaţa, iar altul coroana. Aceste tulburări lăuntrice au fost veşnic aţîţate de monarhii din Blefuscu, iar cînd erau înăbuşite, surghiuniţii căutau întotdeauna adăpost în împărăţia aceea. S-a făcut socoteala că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară decît să se supună şi să spargă ouăle la capătul ascuţit. Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu această controversă, dar cărţile Capetelor turtite au fost de mult interzise şi, prin lege, ei nu mai pot deţine nici o slujbă. În cursul acestor tulburări, împăraţii din Blefuscu ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci şi patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul lor. Se crede, totuşi, că nu e vorba decît de o răstălmăcire a textului, cuvintele sunînd astfel: «Toţi drept credincioşii să spargă ouăle la capătul potrivit»; dar care anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea părere, că trebuie să hotărască fiecare după conştiinţa lui sau dacă nu, judecătorul suprem.

Aflaţi în surghiun, Capetele turtite au găsit atîta solitudine la curtea din Blefuscu şi atîta ajutor şi încurajare de la partidul lor de aici de acasă, încît de treizeci şi şase de luni un război sîngeros se poartă între cele două împărăţii, cu sorţi schimbători de izbîndă; pînă acum noi am pierdut patruzeci de vase mari şi un număr mult mai mare de vase mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari şi soldaţi ai noştri; se pare însă că pierderile suferite de duşman sînt: ceva mai mari decît ale noastre. Totuşi, ei au echipat acum o flotă puternică şi se pregătesc să ne atace. Majestatea Sa împăratul, avînd multă încredere în vitejia şi puterea dumitale, m-a însărcinat să-ţi zugrăvesc această stare de lucruri.»

L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile mele şi să-l încunoştinţeze că după părerea mea, nu se cade ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar că sînt gata, cu riscul vieţii, să-i apăr persoana şi statul împotriva oricărui cotropitor.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro