Ion Cristoiu: Vânătoarea ca pasiune înseamnă nu vânare, ci aventura de a găsi vânatul, de care nici nu e sigur că trebuie să-l împuşti

O veritabilă încîntare

Volumul 20 din Operele lui Mihail Sadoveanu cuprinde Publicistica marelui scriitor din anii interbelici. O încîntare, o veritabilă încîntare. Nimic nu anunţă limbajul de lemn din anii proletcultismului. Printre cele mai deosebite texte se numără cele consacrate lui Creangă. Povestitorul de la Humuleşti pare a fi fost pasiunea de o viaţă a lui Sadoveanu. Ce l-o fi atras? Limba, tîlcurile? După atîtea tablete sadoveniene despre Creangă, mă stăpînesc cu greu să nu mă apuc de Amintiri din copilărie sau, de ce nu? de Viaţa lui Creangă, în variantă călinesciană. Mă opresc asupra scrierilor despre vînătoare. Cineva, cu acces în lumea baronilor locali şi centrali din toate partidele mi-a vorbit despre nebunia noilor îmbogăţiţi de a se da vînători. O nebunie similară cu petrecerea vacanţelor în lumi exotice sau cu achiziţionarea de yahturi. Pun în joc bani grei pentru a-şi cumpăra armament de lux. Cu acest prilej îl invoc pe Sadoveanu. Da, Sadoveanu era vînător, vînător adevărat, pentru că pasiunea asta nu înseamnă arme scumpe şi mers cu jeepul pînă lîngă dihania închisă în ţarc, ci arme normale, drum pe jos, prin ploi, prin ninsori, înnoptări la hanuri părăginite.

*

D-ale omenescului

Constantin Pantazi descrie în memoriile sale Cu Mareşalul pînă la moarte trecerea Armatei române pe sub Arcul de Triumf duminică 9 noiembrie 1941 întru cinstirea marelui eveniment al Luării Odesei. Spectacol măreţ! – au strigat ziarele timpului. Constantin Pantazi notează însă că generalul Iosif Iacobici, Şeful Marelui Stat Major, s-a aşezat în fruntea trupelor şi a trecut călare pe sub Arc, spre nemulţumirea Mareşalului.

Ca să vezi!

Şi evenimentele măreţe îşi au partea lor de pubele.

*

De ce s-a temut Petru Dumitriu?

Întîlnire la Judecata de Apoi e prima carte scrisă şi publicată de Petru Dumitriu după fuga din ţară. Ea se vrea astfel o privire aruncată asupra comunismului de dincolo, de unde priveau pînă acum operele marelui scriitor alţii, anticomuniştii. Dedicată evenimentelor care au dus la plecarea lui, Întîlnirea fost mult timp interpretată ca un roman cu cheie. E lesne de dibuit, de exemplu, că Leonte Malvolio din carte e nimeni Leonte Răutu. Prin carte Petru Dumitriu a intenţionat un soi de răzbunare împotriva celor care se pregăteau să-l scoată din fruntea bucatelor. Recitind-o acum, cînd comunismul e o amintire mereu acuzată, nu pot să mă întreb de ce a plecat Petru Dumitriu. Fireşte, anii invocaţi în carte sînt siniştri prin revenirea Îngheţului, după aventura maghiară din 1956. Mă întreb însă:

Ce i se putea întîmpla lui Petru Dumitriu?

Intra în dizgraţie ca nomenklaturist. Ei şi? Să se fi temut el că-l aştepta închisoarea? Nu cred. În roman nici un personaj nu suferă ceva mai rău decît căderea din funcţie.

Ar fi fost o nenorocire dacă Petru Dumitriu era scos din Lumea nomenklaturii? Nu cred. Poate n-ar mai fi publicat un timp. Da, dar din istorie ştim că Îngheţul e trecut, c-a venit ceauşismul şi, mai mult ca sigur, pe fondul scoaterii din joc a staliniştilor – duşmanii scriitorului, atotputernici în anii de după Budapesta – Petru Dumitriu ar fi revenit în prim-plan. Ca să nu mai spun că ar fi scris noi şi noi cărţi, acum despre Obsedantul deceniu, că romanele sale anterioare ar fi rămas în manuale şi că el ar fi fost recunoscut drept ceea ce şi este:

Romancierul numărul unu al României postbelice.

*

Arghezi se înţelegea mai bine cu cîinii, decît cu oamenii

Din tableta lui Tudor Arghezi, Principii, din Bilete de papagal, 17 decembrie 1944, reţin, ca pe o profesiune de credinţă pentru toţi truditorii scrisului, expunerea de motive cînd e întrebat din ce partid face parte:

„La citirea afişului de reapariţie a «Biletelor de Papagal» am primit şi întrebarea repetată cărei organizaţii politice aparţin. Legitimă, poate, întrebarea nu e lipsită de o nuanţă de candidă naivitate şi de simpatică ignoranţă. Cine şi-ar fi bătut ridicul capul să-şi facă din nesemnificativa mea prezenţă în viaţă o problemă de natură s-o intereseze, ar fi aflat că în toate manifestările mele, în literatură, în presă şi în mica existenţă a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar cînd eram obligat la pentru. Am fost un băţ în roată. Fără să vreau.

De aceea m-am şi înţeles întotdeauna cu cîinii mai bine decît cu oamenii. Am admiraţie pentru sentimentul obscur şi idiot, care-l face pe Grivei, sătul şi încins la umbră, să se deştepte brusc la trecerea unei trăsuri sau a unui cal şi să se ia pe căldură după praful stîrnit în drum. Îmi place spiritul lui de împotrivire, chiar cînd iese înaintea unui frumos armăsar arab, care n-are poftă să se certe cu căţeii.

Oamenii sînt comozi. Ridică puţin din sprînceană dacă aud ceva, nepotrivit cu tihna, cu siesta, se întorc pe partea cealaltă şi continuă somnul, mai căscînd o dată.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro