Ion Cristoiu: Victoria post mortem a Securităţii

Pînă în 1989, Securitatea s-a dat peste cap să pară mult mai puternică, mult mai înfricoşătoare decît era de-adevăratelea. Un mecanism însuşit cu brio de orice Poliţie Politică din lume şi din Istorie. Pentru tăria unei dictaturi, importantă e nu reprimarea, ci prevenirea cîrtirii. Crezînd că Instituţia e peste tot, că te ascultă pînă şi-n intestinul gros, cauţi să fii om cuminte şi-n cele mai tainice momente ale vieţii tale.

Securitatea şi-a atins ţelul. Dacă ar muri acum, ar muri fericită. A reuşit, în fine, să atingă atotputernicia pe care şi-o dorea înainte de 1989. Are un cuvînt hotărîtor în afacerile politice, morale şi culturale ale momentului. Graţie munţilor de Dosare pe care le-a alcătuit aproape tuturor personalităţilor vieţii noastre publice. De cele mai multe ori, pentru a le compromite. Printre filele cu delaţiuni, rapoarte ale ofiţerilor interesaţi în a se da pricepuţi, radiografii ale stării de spirit a populaţiei, vei găsi totdeauna, dacă te animă ura, ceva compromiţător despre cineva. Referindu-se la denunţările postdecembriste din lumea scriitoricească, Augustin Buzura, model înainte de 1989 al intelectualului curajos pînă la sinucidere, nota amar în volumul de confesiuni Tentaţia risipirii:

„Ce vîrf intelectual, care scriitor cît de cît însemnat a rămas neponegrit? Nici unul. Şi cu ce ne-am ales? Ne-am murdărit singuri, în deplină libertate mai mult decît au reuşit înainte Securitatea şi Partidul.”

În această operaţiune despre care vorbeşte Augustin Buzura, un rol capital l-au jucat aşa zisele dezvăluiri din Dosarele Securităţii. Cărora le-a fost victimă el însuşi.

Nu e responsabilitatea Securităţii pentru o asemenea implicare în prezent. Sunt de vină:

• mania moldo-valahă de a trăi în trecut, de a ne ocupa de tranşarea pătimaşă a întîmplărilor de acum patru, cinci decenii în detrimentul chestiunilor din prezent.
• folosirea Dosarului – în glorioasa manieră bolşevică – pentru răfuielile din prezent.

Sunt de vină şi multe alte lucruri. De prisos efortul de a le trece în revistă. Sigur e însă că Securitatea arbitrează luptele din prezent pe două căi:

• cea a Dosarului de urmărit
• cea a Dosarului de colaborator

Dosarul de urmărit în anii Ceauşescu dă automat insului din prezent certificatul de Erou. Fie pentru a se pricopsi cu o slujbă bănoasă, fie pentru a se proteja de atacurile altora.

După 1989, în societatea de pe ambele maluri ale Dîmboviţei s-a declanşat ditamai bătălia pentru a smulge gloria de victimă a dictaturii.

Înainte de 1989, puţini erau cetăţenii acestei patrii care să nu se fi neliniştit la gîndul că sunt în vizorul Securităţii. Dacă vreun coleg de birou sau consătean de bloc dintr-un cartier popular era convocat la Securitate, toată lumea îl căina.

După 1989, lucrurile s-au schimbat. Cei care n-au fost urmăriţi de Securitate îşi dau cu pumnii în cap că n-au avut norocul să ajungă şi ei dacă nu în beciurile, atunci măcar în birourile Securităţii. Asta deoarece trecutul de victimă a Securităţii, aşezată pe primul loc în ierarhia de victime ale Dictaturii, le-a adus multora glorie, dar mai ales bani.

Lovitura cea mare au dat-o cei care au avut norocul de a fi arestaţi. Din motive care-mi scapă, Securitatea nu i-a torturat. Ar fi fost o mană cerească pentru gloria de azi, un ochi scos de zbirii din beciuri, sau cel puţin o mînă ruptă.

Sesizînd afacerea, tot mai mulţi cetăţeni s-au dat de ceasul morţii să-şi facă rost de un trecut de urmărit de Securitate. Cînd conduceam Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, ofiţerii responsabili cu presa şi cultura veneau să verifice oficial delaţiunile despre unii dintre redactorii şi colaboratorii publicaţiei. Indiferent de ce vor fi făcut învinuiţii, le luam apărarea, declarînd că respectivii sunt oameni de treabă, cărora nici prin gînd nu le-ar trece să comită acte nesăbuite.

Îmi dau seama ce rău le-am făcut.

Dacă aş fi întărit cele din delaţiunile ordinare, azi, aceşti foşti colegi, ar trece drept eroi.

Şi ar avea o situaţie socială şi materială mult mai bună.

        Cît despre dosarul de informator sau colaborator al Securităţii, ce să mai vorbim?! N-are importanţă cum fost alcătuit. N-are importanţă că-n numeroase cazuri, ofiţerii inventau surse pentru a fi mai credibile, consemnau în rapoartele lor, drept informaţie dată benevol, cele auzite trăgînd de limbă pe cutare mare scriitor sau trăgînd cu urechea la mesele de la restaurantul Uniunii. E suficient ca un scriitor să apară într-un document din Dosar cu un punct de vedere sau chiar cu o bîrfă despre un alt scriitor sau despre viaţa literară, că ştampila e şi pusă: a fost colaborator al Securităţii! Şi dacă a fost colaborator al Securităţii, e musai să-l scoatem de pe acum din Panteonul de la Bellu şi să ne instalăm noi în locul lui, chiar dacă n-avem operă nici de mărimea unei foi de ţigară.

        Şi astfel, de pe lumea cealaltă a Istoriei, Securitatea îşi rîde în barbă. Ne-a făcut-o!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro