ISTORIA FĂRĂ PERDEA | 23 decembrie 1989: victoria Securităţii ”kaghebiste” asupra Securităţii ”naţionale” a lui Ceauşescu

Colonelul Burlan, din Securitate: ”Am primit ordin să depunem jurămîntul faţă de Front. Ne-am aliniat.”

În 22 decembrie 1989, sub asaltul mulţimii, un grup de ofiţeri din garda lui Ceauşescu s au refugiat într un garaj al Comitetului Central al Partidului Comunist, de unde au asistat neputincioşi la fuga dictatorului şi la evenimentele ce au urmat. Comandantul acestor ofiţeri, colonelul Burlan, fostă ”sosie” a lui Ceauşescu, cu care semăna foarte bine, şi colegii săi din Direcţia a V-a de securitate şi gardă au aşteptat acolo două zile, încercînd să şi contacteze superiorii şi să afle care sînt noile ordine. În cele din urmă, la uşa garajului a apărut un transportor blindat, din care au ieşit trei persoane: un bărbat în civil (Mihai Montanu, pe care îl văzuseră la televizor alături de Iliescu, autoproclamatul lider al Frontului Salvării Naţionale, care preluase puterea), fostul lor comandant, şeful Securităţii, Iulian Vlad, şi un militar, pe care îl văzuseră de asemenea la televizor, lansînd apeluri către armată (căpitanul Lupoi). Colonelul Burlan povesteşte ce a urmat: „Am primit ordin să ne strîngem şi să depunem jurămîntul faţă de Front. Ne am aliniat”. Şi aşa, aliniaţi, au intrat în tranziţie.

Această mică poveste ilustrează ceea ce s ar putea numi paradoxul Revoluţiei române: o răsturnare de putere în care represiunea ordonată de fostul regim a făcut 1.104 morţi şi 3.352 de răniţi, cei mai mulţi morţi după fuga dictatorului, la capătul cărora România avea o singură certitudine – Ceauşescu murise. Partidul Comunist a dispărut, s a spus, odată cu el. În România nu mai exista, dintr odată, nici un comunist. Puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale, apărut nu se ştia de unde şi din care făcea parte toată lumea. Liderul providenţial al Frontului, Ion Iliescu, vorbea engleză şi franceză, e drept, cu un accent pronunţat, dar suficient de corect. A apărut la televizor descheiat la cămaşă şi fără cravată. Deşi se referea întotdeauna la „Revoluţie”, s a ferit să condamne fostul regim, ci numai pe Ceauşescu, care „întinase valorile socialismului” şi care, de altfel, a fost executat alături de soţie, chiar în prima zi de Crăciun a anului 1989.

Cu timpul, oameni şi instituţii au trecut de partea noii puteri. Curînd, România avea un nou guvern provizoriu. Dar echipa care a „umplut” vidul de putere creat după fuga lui Ceauşescu nu avea nimic în comun cu idealurile anticomuniste ale mişcării de stradă. Ea era formată din activişti marginalizaţi de dictator, structural apropiaţi de practica şi ideologia comunistă. Aceşti oameni au dat o lovitură de stat revoluţiei străzii, începută la Timişoara în 17 decembrie şi continuată în zilele următoare în Transilvania şi la Bucureşti, pînă cînd sîngele morţilor şi al răniţilor a fost acoperit sub banalitatea cotidianului zilnic al unui regim care s a autodefinit drept „democraţie originală”.

Misterioasa unitate anti-KGB din Securitate

Vladimir Bukovski, cunoscutul dizident antisovietic cu care am fost bun prieten şi împreună am scris o carte (”Chipul morţii – Despre natura comunismului”) care trata inclusiv ”reconversia” elitelor comuniste în cursul revoluţiilor care au dus la prăbuşirea regimurilor din Europa Centrală şi de Est îmi spunea că, dincolo de toate, ei, securiştii, au înţeles primii ce se întîmpla în acele zile. Ştiau, vedeau că „Frontul Salvării Naţionale era controlat în totalitate de Gorbaciov. Moscova pregătise schimbarea regimului Ceauşescu. Iar Iliescu a fost unul din liderii Comitetului Salvării Naţionale, ajungînd după decembrie liderul suprem al operaţiunii”.

Am realizat cu Vladimir Bukovski o serie de interviuri, pe care i le am luat în locuinţa sa de la Cambridge, unde m a găzduit două săptămâni, în 2004. În aceste interviuri, Bukovski arăta că în interiorul Partidului Comunist se aflau, înainte de 1989, un număr de indivizi „care aleseseră să fie agenţii Moscovei – printre care şi Iliescu”, confirmînd că „un număr impresionant de oameni a fost recrutat de Moscova din infrastructura românească”, iar Iliescu „a fost mai apropiat de Moscova decît oricine altcineva dintre liderii comunişti din România şi de aceea bănuiesc că în ’89, cînd se plănuiau revoluţiile din Europa, l au ales pe el pentru România”. Securitatea nu pierduse de fapt partida, ci a optat direct, fără să mai dispute meciul, să îmbrace direct tricourile echipei cîştigătoare.

În cadrul Securităţii fusese creată, la iniţiativa şi dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, Unitatea 0110, ca o structură deplin conspirată în interiorul acesteia. Înfiinţată în 1969, aceasta se ocupa cu acţiuni de spionaj şi contraspionaj în raport cu ţările socialiste. Activitatea ei a fost influenţată/amplificată de debutul politicii naţional comuniste a lui Ceauşescu şi era îndreptată în special împotriva serviciilor secrete sovietice (KGB şi GRU), care dezvoltaseră în România agenturi puternice, prin intermediul cărora încercau menţinerea controlului asupra regimului de la Bucureşti. Cu timpul, UM 0110 a ajuns să fie utilizată şi pentru a fabrica argumente pe placul ”conducerii superioare de partid”, potrivit cărora cei care cădeau în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu erau suspectaţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Procedeul a fost utilizat din plin după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. UM 0110 includea 264 de ofiţeri, opt ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 15 subofiţeri şi 17 angajaţi civili. Mulţi dintre ei au trecut ”cu arme şi bagaje” de partea ”echipei cîştigătoare” de la Bucureşti. 

De partea celor pe care, pînă atunci, îi avuseseră sub urmărire.

UM 0110 şi-a pierdut secretele în primele zile după revoluţie

Pe 22 decembrie, la orele 23, după ce a rezolvat problema din stradă cu ”jos comunismul”, punînd la cale alături de vechii săi camarazi de partid fideli Moscovei în ”complotul din camera 226” a Comitetului Central al PCR înfiinţarea Frontului Salvării Naţionale, ca substitul al PCR, Ion Iliescu a reapărut la TVR, citind primul comunicat al Comitetului Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, text redactat iniţial de Dumitru Mazilu şi modificat de Silviu Brucan, precum şi o listă cu membrii Comitetului Provizoriu. Un semn liniştitor pentru securiştii care îl priveau şi ei la televizor a fost că în preajma sa apăreau chipuri cunoscute lor – şi ”prieteni comuni”. Apoi, instalat în biroul directorului general al TVR, de la etajul 11, Iliescu a început să primească în audienţă comunişti de rang înalt şi delegaţii de revoluţionari din ţară, punînd la punct ”preluarea” efectivă a puterii, de la ”partid” la ”front”. Dar, de la bun început, noii oameni ai puterii, în frunte cu Ion Iliescu au fost interesaţi şi de propriile lor dosare de la Securitate. Şi le au primit: Ştefan Costică, un ofiţer acoperit din fosta unitate anti KGB 0110 a Securităţii, care lucra înainte de 1989 ca ”acoperit” la Direcţia Penitenciarelor, în subordinea generalului Ionel Gal, ca ofiţer pe linie ”politică” (un fel de responsabil cu ”învăţămîntul politico-ideologic”) şi-a ”trădat” unitatea. El a fost omul care a sustras în noaptea de 23 decembrie 1989 şi a pus la dispoziţia lui Mihai Caraman – vestitul spion care a devoalat KGB ului cele mai ascunse secrete ale NATO şi care avea să ajungă şeful Serviciului de Informaţii Externe – dosarele de securitate pe care UM 0110 le întocmise pe numele lui Dumitru Mazilu, Gelu Voican Voiculescu şi, nu în ultimul rînd, Virgil Măgureanu – viitorul director al Serviciului Român de Informaţii. Trecut de partea celor care îi urmărea, Ştefan Costică a ajuns, ulterior, cu gradul de colonel în Serviciul de Informaţii Externe, şeful cadrelor instituţiei. Funcţie din care a fost cel care a făcut noua schemă organizatorică a serviciului de spionaj al României după 1989, împreună cu generalul Caraman (numit şef al SIE de către Petre Roman, noul prim-ministru). Ştefan Costică, sub bagheta lui Caraman, ca şef de cadre, a implantat în toate posturile de conducere (de la şef de birou în sus) oameni cunoscuţi lui şi i a adus în noua structură de informaţii tocmai pe cei suspectaţi (pe drept sau nu) de legături cu KGB ul. De fapt, recunoscătoare, noua putere n-a lăsat pe margine pe nici unul dintre cei aidoma lui Ştefan Costică, cu toţii găsindu şi un loc în nou createle servicii secrete din România tranziţiei.

Numai fostul comandant al UM 0110 a rămas ”şomer” – de fapt, s-a pensionat. Victor Neculicioiu a fost şef al Inspectoratului de Securitate Braşov, de unde a fost avansat în 23 august 1984 la gradul de general maior şi promovat în conducerea acestei unităţi. În zilele Revoluţiei, a fost silit să predea o parte din arhiva unităţii generalului Militaru, sub ameninţarea armei şi sub presiunea execuţiei echipajelor conduse de ofiţerul USLA Trosca în faţa MApN, execuţie la care a fost silit să asiste de la o fereastră a ministerului, după cum mi-a povestit cînd l-am cunoscut la Braşov, la trei ani de la consumarea tragicului episod. După 1989, spre deosebire de adjunctul său Vasile Lupu, care a ajuns chiar prim adjunct al directorului SRI, Neculicioiu s-a pensionat. El a avut doar o scurtă ieşire publică în 1994, cînd, în calitate de purtător de cuvînt al filialei Braşov a Partidului Socialist al Muncii, a declarat în faţa jurnaliştilor prezenţi: „Cei pe care eu îi urmăream astăzi conduc România”. Nu mult după aceasta, Neculicioiu a renunţat şi la activitatea sa politică şi s a retras într-o casă la ţară, lîngă Braşov, în comuna Cristian.