ISTORIA FĂRĂ PERDEA / ”Colecţionarii” din Securitate au cumpărat tablouri şi antichităţi confiscate de la deţinuţi la preţuri reduse, cu ”procentul de uzură”

În mod paradoxal, am descoperit în multe din cercetările mele pasiunea foştilor securişti pentru artă: nu atît că iubeau arta şi antichităţile, cît mai degrabă s-au arătat interesaţi să deţină tablouri, obiecte şi mobilier vechi, cunoscîndu-le valoarea. Pasionaţii ”colecţionari” din Securitate şi cei care i-au moştenit ar putea umple mai multe muzee cu colecţiile lor. 

 

 

De la începuturi, din anii ‘50 şi pînă în prezent, securiştii au devenit fericiţii proprietari ai unor tablouri semnate de pictori celebri, ai mobilei stil de mare valoare, ai unor obiecte preţioase, de la cristaluri de Murano şi pînă la arme vechi orientale. Nimeni nu poate face un total al acestor obiecte, obţinute fie prin devalizarea avuţiilor confiscate de Securitate, fie, mai neaoş, pretinse drept mită de la persoane cărora securiştii le înlesneau cîte un favor şi chiar de la subalterni, pe care-I ajutau să promoveze în sistem. Practica cel mai des întîlnită a ofiţerilor de securitate, prin care aceştia şi-au alcătuit colecţii a căror valoare totală ar umple de invidie celebre galerii de artă, a fost aceea de a ”răscumpăra”, la preţ de inventar, piese din colecţiile confiscate de Securitate de la proprietarii lor arestaţi. 

 

Opere ale unor maeşti celebri erau evaluate, după confiscare şi vîndute ”cadrelor” la preţuri de la cel mult cîteva sute de lei, iar mobilerul vechi şi de mare valoare era luat aproape degeaba, fiind ”casat” din inventarele caselor conspirative, unde securiştii îşi făceau de lucru. Acelaşi lucru l-au făcut pe scară largă şi ”tovarăşii” din conducerea de partid, care la rîndul lor aveau acces la vastele colecţii de artă stocate în depozitele Gospodăriei de Partid, cu care aceasta împodobea casele şi vilele de protocol, date spre folosinţă nomenclaturii. Care, profitînd după Revoluţie de o măsură populistă a regimului Iliescu, le-au cumpărat cu tot ce era înăuntru – în vreme ce noi ne bucuram că puteam să ne luăm apartamentele noastre amărîte de la bloc, cu banii jos, de la ICRAL. 

 

Toate tranzacţiile prin care vechi colecţii de artă şi mobilier care au aparţinut ”burgheziei” arestate, fostei Case Regale, diferitelor instituţii culturale interbelice şi aşezăminte desfiinţate de regimul comunist şi al căror patrimoniu a intrat în ”averea statului”, prin care acestea au devenit treptat averea ofiţerilor din poliţia politică a regimului, s-au făcut sub o aparenţă de legalitate. 

 

După plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne, care a început în 1954 şi s-a terminat în 1961, cu tot cu o mare parte a obiectelor din locuinţele lor ”de serviciu” puse la dispoziţie de către M.A.I., ce a mai rămas din ele a fost devalizat de către securiştii autohtoni, care au preluat de la colegii din KGB nu numai preţioasele învăţăminte privind controlul şi reprimarea populaţiei, ci şi ”dragostea pentru frumos”. Acţiunea pornea ”de sus”, de la nivelul conducerii, sub coordonarea generalului-maior Alexandru Mureşanu. 

 

 

Născut în 1911 la Tîrgu Mureş, pe numele său real Ady Ladislau, acest şef  din aparatul represiv comunist a fost membru PCR din ilegalitate şi a făcut închisoare, fiind condamnat în 1937 în procesul Anei Pauker. Pavel Câmpeanu, care l a cunoscut, spune despre el că ”era vlăstarul unei înstărite familii de evrei maghiari din Tîrgu Mureş”, de un ”primitivism incurabil” şi cu o „vocaţie a brutalităţii”, ”vorbea o română cu totul criptică”. În primele luni de după 1944, Ady Ladisau a fost numit în secretariatul CC al UTC, odată cu Nicolae Ceauşescu. A fost promovat apoi şef al Secţiei Relaţiilor Externe din Comitetul Central al PMR, iar din  20 noiembrie 1951 consilier al ministrului de Interne Teohari Georgescu, ocupîndu se cu problemele de înzestrare şi financiar contabile ale M.A.I. 

 

În această calitate, Ady Ladislau a devalizat multe din colecţiile cele mai preţioase de artă, confiscate de Securitate şi intrate în patrimonial Ministerului. Ca înalt funcţionar M.A.I., a folosit numele de împrumut Alexandru Mureşeanu. După ”devierea de dreapta” din 1952 şi înlăturarea grupului Pauker-Teohari de la putere, intrase în graţiile lui Drăghici şi Dej, pentru că a adus de la Budapesta ”dovezi” pentru incriminarea lui Vasile Luca, la sugestia unor consilieri sovietici – beneficiari ai ”magazinului de artă” de la M.A.I., gestinoat de el. La şedinţa Biroului Politic din 23 iunie 1952, la propunerea lui Iosif Chişinevschi, el a fost numit ministru adjunct la Interne. Dej îi întreabă pe membrii Biroului Politic prezenţi: „Ei, ce ziceţi, e bun?”. Răspunsul a fost unanim afirmativ. 

 

Ady Ladislau a primit efectiv din 26 iunie 1952 sarcinile de care se ocupase Marin Jianu, între care şi coordonarea activităţii Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Din 1 septembrie 1953 fusese avansat la gradul de general maior de Securitate, iar în 30 noiembrie 1952 devenise deputat în Marea Adunare Naţională, din partea Regiunii Autonome Maghiare. Ady Ladislau s a dovedit un soldat disciplinat al partidului, îndeplinind toate dispoziţiile pe care le primea de la ministrul Drăghici, ca înalt funcţionar în aparatul represiv comunist. Cu toate acestea, în 1955 a fost scos din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, iar din 1959 este îndepărtat şi din M.A.I. şi ulterior arestat, întrucît s a descoperit că, în cursul arestării sale din ilegalitate, acceptase colaborarea cu Siguranţa. 

 

Dar, pînă atunci, vreme de şapte ani a fost stăpînul absolut al patrimoniului artistic confiscate de Securitate, odată cu condamnarea miilor de foşti proprietari ai acestuia. Calitate în care s-a purtat, realmente, ca şef al unei bande de hoţi, aşa cum au dovedit-o ulterior, în vara anului 1968, ancheta derulată de ofiţeri inspectori din Consiliul Securităţii Statului.  Ladislau-Mureşanu cumpărase cel mai de preţ  mobilier, covoare şi tablouri, prezentînd ”ulterior lui Alexandru Drăghici referate retroactive, pe care acesta le-a acceptat şi aprobat. Ca urmare, o parte din mobilier, cît şi din celelalte bunuri ce au fost în dotarea vilelor consilierilor sovietici a trecut din proprietatea ministerului în proprietatea celor care s-au mutat în locul consilierilor”. De prisos să mai spun că era vorba de subalterni ai ministrului adjunct, care coordonau lagărele şi închisorile din România.

 

S-a creat un precedent care a fucţionat cu succes în toţi anii care au urmat. ”În ceea ce priveşte fixarea preţurilor, sub pretext de conspirativitate şi că nu pot avea acces în vilele deţinute de M.A.!. persoane din afara ministerului, nu au fost constituite comisii specializate” de evaluator, care să stabilească preţurile reale ale bunurilor astfel cumpărate. ”Operaţiunea de valorificare s-a realizat pe plan intern. fiind trimişi în acest scop subalterni ai colonelului Bogdan Hary (şeful compartimentului adminitstrativ din Minister, subordonat lui Mureşanu, el însuşi unul dintre ”cumpărători” – n.n. , care nu aveau pregătirea necesară şi posibilitatea de a aprecia la valoarea reală obiectele în cauză. Mai mult, li s-a indicat ca la fixarea preţurilor să se ia echivalentul celor din sectorul de stat, la care să se mai scadă un procent de uzură, între 10-30 %. Majoritatea bunurilor reprezentau valori mari, fiind vorba de mobilier masiv de diferite stiluri, covoare persana originale, obiecte de artă etc., care de fapt nu se găseau în magazine, pentru a se putea face un echivalent al valorii”. Totul se făcea ”după ochi”: un scrin de 200 de ani se vindea cu un preţ  mai mic (rezultatul ”uzurii”!) decît o noptieră.

 

 

În 1968, ofiţerii inspectori din Consiliul Securităţii Statului care au încercat să dea de urma patrimoniului de artă înstrăinat pe parcursul a două decenii, pînă cînd investigaţiile lor au fost stopate, pentru că privea mai toată conducerea statului, mai notau: ”în afara acestui aspect,  menţionam ca unii tovarăşi, ce deţineau de funcţii de răspundere şi care au ocupat apartamentele cele mai bine dotate, au fost nemulţumiţi de preţurile fixate iniţial şi au solicitat ca la unele obiecte (mobilier, covoare, lustre etc.) sa li se facă reduceri. Pentru îndeplinirea acastei sarcini, colonelul Bogdan Hary, împreuna cu Silvianu Nicolae, care fusese folosit şi în stabilirea preţurilor, au făcut reduceri la unele bunuri cumpărate de Alexandru Ion, fost ministru adjunct, Crăciunoiu Vasile, şeful fostei Direcţii politice a M.A.L, Şerb Ion, fost locţiitor ministru, Dănălache Florian, Dumitru Ion, fost prim secretar al raionului de partid M.A.!. şi alţii.

Însuşi colonelul Bogdan Hary l-a pus pe Silvianu Nicolae, care îi era subaltern, să-i facă reduceri de preţuri la trei covoare persane, pe care le alesese pentru el”. 

 

Pentru a reda mai exact cum s-a procedat la fixarea acestor preţuri reduse, ofiţerii inspector au citat în raportul lor, care a rămas îngropat adînc în arhivele Securităţii,  declaraţii ale unor funcţionari mai mărunţi din minister, implicaţi la acea vreme în aceste tranzacţii, prin atribuţiile de serviciu. Maiorul Gheorghe Ciutac Gheorghe, care lucrase pe atunci în Direcţia financiară a M.A.I., le-a dezvăluit ofiţerilor: " ... Deoarece nu eram de specialitate, am propus ca aceste preţuri, ţinînd cont de bunurile respective, covoare persane, tablouri, bibelouri şi dormitoare, lămpi etc., să fie stabilite de un specialist de la Consignaţia. Ni s-a comunicat că ministerul nu aprobă ca în aceste case să intre specialişti de la Consignaţia şi să stabilim preturile aşa cum ne pricepem. În această situaţie, am fost impreunii cu căpitanul Stern la Consignaţia, pentru a ne documenta cît de putin asupra preţurilor cu care se vînd asemenea bunuri". 

 

Nicolae Silvianu, un alt angajat al compartimentului administrativ de la M.A.I. din acea vreme, care se ocupa direct de ”vînzare” şi descărcarea din inventor a ”obiectelor”, arăta la rîndul lui: " ... Colonelul Hary mi-a spus de cîteva ori: tovarăşii la care mergeţi au munci de răspundere şi nu putem trimite la dînşii pe oricine. Întotdeauna mi se atrăgea atenţia că problema este secretă şi că nimeni în afarii de mine nu trebuie să o cunoască, deşi colonelul era convins că eu nu pot fi în măsură să apreciez just valoarea obiectelor. În al doilea rînd, lucram de puţin timp in acest sector şi nu văzusem de prea multe ori obiecte de artă şi mobilă de mare valoare. Scopul fiind însă să se facă reduceri, mi se spunea că eu sînt şeful secţiei, eu pot avea acces, în mine are încredere şi trebuie să mă strdăduiesc să fac faţă. Cînd se ajungea la destinaţie, eram condus de cei in cauză cu maşina sau însoţit de colonelul Bogdan Hary, şi urma tocmeala, ca la fostele prăvălii particulare din trecut".

 

 

Concluzia maiorilor Ştefan Grigore şi Ioan Nicolae din corpul de inspecţii al Consiliului Securităţi era pesimită: ”Deşi din situaţiile anexate nu rezultă calitatea bunurilor vîndute (întrucît nu au fost descrise cu ocazia vînzării lor), totuşi, din declaraţiile celor care s-au ocupat de dotarea şi administrarea vilelor, rezultă ca au fost obiecte de mari valori, dar care s-au vîndut la preţuri derizorii, păgubind în acest fel ministerul. De fapt, aceste bunuri nu trebuiau valorificate, deoarece s-a făcut făra o bază legală şi ele erau necesare ministerului. Acest lucru este oglindit şi de faptul că, în timp ce s-au vîndut astfel de bunuri la diverse cadre de conducere din M.A.I., s-au cumpărat din comerţ mobilier, covoare şi alte obiecte ce erau necesare”. 

 

Uneori, nici măcar banii pentru bunurile şi obiectele de artă subevaluate şi cumpărate de cadrele de la Interne nu se achitau, deşi dacă aşa ceva s-ar fi întîmplat în cazul unui muncitor care plătea rate, alta ar fi fost situaţia. ”Din verificările făcute, a mai rezultat că, pe lîngă  faptul că s-au fixat preţuri derizorii, creîndu-se posibilitatea ca sumele datorate să fie plătite în 12 rate, au fost unii tovarăşi care şi-au lichidat debitele după cinci ani sau chiar mai multi. Edificator este cazul tov. Dumitru Ion, care a achitat valoarea bunurilor cumpărate după 6 ani. Tov. Dănălache Florian, din suma de 10.970 lei, pe care o datora, timp de doi ani de zile nu a plătit niciun leu şi nu cunoaştem cum şi-a lichidat debitul. Alexandru Ion, al cărui debit s-a deschis în 1955, mai avea plată, în 1958. 75 % din suma iniţial fixată”.

 

Aceste practici de vînzare a patrimoniului obiectelor de artă intrate în proprietatea M.A.I. după confiscarea lor de la foştii proprietari a continuat. După 1959, cînd s-a adoptat o Hotărîre a Consiliului de Miniştri cu numărul 430, privind valorificarea stocurilor supranormative la unităţile administative, ”unităţile centrale din minister, interpretînd-o greşit, au declarat drept stocuri obiecte ca mobilier, covoare, carpete persane, tablouri, tacîmuri, servicii de masă (o parte provenite din locuinţele în care au fost consilierii sovietici şi care au fost retrase în depozite, case de protocol etc.), şi aparatură tehnică (magnetofoane, aparate recepţie etc., ce s-au valorificat la diverşi salariaţi ai ministerului. Şi de aceasta dată, obiectele au fost prezentate mai întîi cadrelor cu funcţii de conducere, cît şi serviciului special din Direcţia spate (administraţie – n.n.), pentru a cumpăra ceea ce îi interesa. Din datele obţinute, rezultă ca şi valorificarea acestor bunuri a fost făcută la preţuri derizorii, ca urmare a faptului că aceia chemaţi să stabilească preţurile au fost printre primii care au cumpărat asemenea obiecte. Deci, interesul era ca preţurile să fie cît mai scăzute”.

 

Cei doi maiori au dat mai multe exemple: ”maior Beu Ion, din serviciul special care a făcut parte din comisiile de valorificare, a cumpărat, printre altele, trei carpete persane (1,20 xl, 15 m) cu 100 lei şi 18 tacîmuri de alpaca (furculiţe, cuţite, linguriţe) cu 150 lei”. Alţi membri ai comisiei  au cumpărat aparate de radio şi magnetofoane Siemens şi Emerson la preţuri derizorii. Alţii, pe lîngă ce cumpărau, mai şi luau, pur şi simplu: ”Numita Marin Maria, şefa evidenţei de bază la serviciul special, ne-a relatat, printre altele, că Pateşan Ion, colonel, în afara lucrurilor cumpărate, a mai reţinut la domiciliul său o oglindă cu ramă din fier forjat, pe care nu a predat-o nici pînă în prezent”. Şi exemplele continuă.  

 

Evidenţa tuturor bunurilor înstrăinate era imposibil de refăcut. ”Colonelul Vîlcu George, fost preşedinte al comisiei centrale de valorificare, în raportul său, menţlonează că arhiva privind valorificarea stocurilor supranormative se găseşte depozitată în str.Clucerului”. O arhivă pierdută, în zilele noastre. Ca şi cea cuprinzînd inventarele mai vechi: ”ca o greutate întîmpinată, a fost aceea că arhiva evidenţei de bază a bunurilor din vilele în care au fost cazaţi consilierii sovietici a fost distrusă”. Furturile au fost astfel acoperite. Ca o imagine sugestivă a dimensiunii lor, se ajunsese de pildă ca, după cum declara ”Gribici Vladimir, fost şef al biroului vile”, pînă şi ”mecanicul Anghel”, care lucra la întreţinerea vilelor M.A.I. să aibă ”un tablou de Grigorescu, pe care intenţionează să-I vîndă, care ar proveni din bunurile ce au fost în dotarea caselor consilierilor sovietici”.   

 

 

Dacă unii funcţionari de la Interne au cumpărat obiecte de artă şi alte bunuri la preţuri derizorii, sub pretextul că sînt ”excedent pe stoc”, mai-marii din Securitate le-au luat de-a binelea, fără să-şi bată capul. ”Numiţii Ceslanschi Eugen, fost director administrativ şi Neagu Ovidiu, fost director al Direcţiei financiare ne-au relatat, printre altele, că o serie de bunuri de valoare, ce proveneau de la foştii condamnaţi sau fugiţi din ţară, cu aprobarea lui Pintilie, Nicolschi şi Mazuru, au fost date unor cadre din M.A.I. şi nu se cunoaşte cum a fost rezolvată situaţia lor. Printre cei care au primit asemenea bunuri ne-au fost indicaţi: Nicolschi losefina (soţia fostului secretar general) a preluat bunurile ce au aparţinut lui Aftalion Serina, printre care şi mai multe picturi; colonelul Neacşu a preluat bunurile ce au existat într-un apartament dintr-un bloc situat în B-dul 1848; colonelul Teodor Dincă (fost adjunct al lui Dulgheru, la Cercetări Penale – n.n.) a preluat bunurile dintr-un apartament din str. Alexandru Sahia. De asemenea, au mai primit mobilier şi alte bunuri şi Ratuşnîi Mihai, fost şef de cabinet la Teohari (fost spion sovietic, prins în România în anii războiului – n.n.) şi, ulterior, locţiitor şef serviciu la fosta Direcţie a III-a, Ardeleanu Iosif, fost şef de serviciu la fosta Direcţie a IV-a (contrasabotaj) şi Steinberg Solomon, fost şef de serviciu în cadrul acesteia”. 

 

Sînt doar cei identificaţi la o cercetare de suprafaţă, după ce ofiţerii de la Inspecţii ai Consiliului Securităţii Statului audiaseră un număr de 47 de funcţionari. Nu numai obiectele de artă confiscate erau la discreţia conducerii M.A.I., ci şi banii. ”Numita Ioniţă Olga, care pînă în anul 1960 a îndeplinit funcţia de şef contabil la secţia financiară din cadrul serviciului special, ne-a relatat că se obişnuia să se ridice din casieria serviciului special diferite sume de bani, fără acte justificative, pe care, din dispoziţie, le trecea la capitolul cheltuieli. Îşi reaminteşte că fostul ministru adjunct  Mureşanu Alexandru a ridicat suma de 100 000 lei, fără ca să o şi justifice”. 

 

Propunerile maiorilor Ştefan Grigore şi Ioan Nicolae din corpul de inspecţii al Consiliului Securităţi au fost ca prin Oficiul juridic al Consiliului Securităţii Statului ”să se studieze dacă există posibilitatea reevaluării obiectelor şi tablourilor vîndute în condiţiile raportate şi încasarea diferenţei, în raport de valoarea avută”, cît şi ”să fie adîncite verificările problemelor semnalate cu privire la valorificările făcute în anul 1959, la preturi derizorii, asupra unor bunuri ce nu se încadrau În prevederile H.C.M. nr.430. Au mai solicitat să poată discuta, ”pentru adîncirea problemelor prezentate”, cu fostul ministru Mureşeanu Alexandru, cu colonelul Bogdan Hary, fost director al Direcţiei administrative, în prezent şeful U.M.0230 M.A.I., cu Olah Alexandru, fost şef al serviciului special, în prezent ofiţer la Direcţia Generală de Informaţii Externe”, la care ei, din cauz gradului inferior, n-au avut acces, ”precum şi cu tovarăşi care în present  deţin funcţii de răspundere şi au cumpărat astfel de bunuri, ”cît şi a celor care se află la unii tovarăşi care au preluat diverse bunuri fără a le mai înapoia”. Era o naivitate. Ar fi trebuit să verifice toată conducerea trecută şi prezentă a Ministerului şi Securităţii, ca să nu mai vorbim de ”conducerea superioară de partid”. 

 

Raportul celor doi ofiţeri a fost clasat la arhivă şi peste el s-a aşternut praful. Dacă obiectele de artă însuşite de nazişti sînt pînă în zilele noastre redate proprietarilor sau urmaşilor acestora, aceleaşi bunuri rezultate de pe urma ”marelui jaf comunist” întreprins de Securitate prin casele ”burgheziei” sînt pierdute fără şansa de a fi recuperate vreodată. Noii lor proprietari sînt în regulă: au acte de moştenire şi chitanţe pentru Grigorescu, Tonitza sau Luchian, pentru vechi covoare afgane ori mobilă Louis XV, chiar dacă e vorba de numai cîteva sute de lei pentru fiecare. Şi să nu vă imaginaţi că acest jaf s-a încheiat, după dispariţia Securităţii. Nici vorbă: el doar s-a perfecţionat. Dar despre asta, mîine.