ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: ”Ceauşescu n-a băgat oamenii în puşcărie, ci a băgat puşcăria în casa oamenilor”

”În acel an 1989, din scrisorile interceptate am observat că sînt multe necazuri în ţară”

În genere, aşternerea timpului peste un eveniment ajunge, cu timpul, să ofere o anume perspectivă şi o imagine mai clară, asupra sa. Dar nu e cazul Revoluţiei. Nu există un discurs unificator şi nici un punct de vedere comun asupra evenimentelor. Faptul se explică, de la bun început, prin existenţa a cel puţin două ”adevăruri” despre Revoluţie: cel al autorităţii, dinainte şi după ’89, cu povestea ”provocărilor” venite din partea ”agenturilor străine” şi apoi a luptei cu ”teroriştii”, pentru a masca adevărul prozaic al ”autolegitimării” instalării unei puteri continuatoare, care prelua pe mai departe structurile dezideologizate ale fostului regim. Pe de altă parte, e adevărul străzii, care a văzut ”cine a tras”, cine şi cum s-a instalat la putere.  De fapt, nu e un ”adevăr” despre revoluţie”, ci o sumă de adevăruri, cele mai multe, acelea care nu sînt minciuni acoperitoare, fiinf valide, chiar dacă vin ”de partea cealaltă a baricadei, adică a celor care au coordonat forţele de represiune. Despre Timişoara, am ales să prezint perspecitva a doi ofiţeri de securitate şi a doi procurori, care au cercetat evenimentele imediat după prăbuşirea comunimsului, cînd faptele erau proaspete.  

Colonel Petre Pele, fost profesor de criminologie care în 1972 a ales ”arma Securitate”, iar în 1989 era şeful Serviciului I A, de informaţii interne, avîndu-i ca şefi direcţi pe Radu Tinu şi Traian Sima a devenit, după 1989, primul şef al SRI Timiş. E şi aceasta o dovadă a continuităţii, despre care vorbeam mai sus: munca sa înainte de Revoluţie consta în adunarea de informaţii, despre opozanţii regimului. În această calitate, el observa, cînd a fost audiat în 1994 la Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 că ”în acel an, din scrisorile interceptate, am observat că sînt multe necazuri în ţară. Am interceptat aceleaşi discuţii şi pe telefoane, deşi nu aveam suficiente mijloace tehnice. Ceauşescu n-a băgat oamenii în puşcărie ci a băgat puşcăria în casa oamenilor. Cînd urma să aibă loc evacuarea lui Tokes, în baza sentinţei de evacuare, Tokes a cerut enoriaşilor să-l ajute. Dar cînd lumea s-a adunat acolo şi au stat o zi jumate, am zis că-i mare bai. Noi n-am făcut nimic. L-am informat pe Iulian Vlad, s-au luat măsuri să meargă acolo forţe, trupe de securitate, miliţie:- atunci populaţia a început cu urlete la adresa lor şi  să strige Jos Ceauşescu, a început bătaia. Ofiţerii de securitate din teren erau fără arme. Trupele de securitate erau cu scuturi şi cască. S-au împrăştiat manifestanţii, m-am dus la birou, dar din nou s-au adunat, şi la un moment dat au început să spargă vitrinele. Tokeş îndemna oamenii să se împrăştie- le vorbea din geam-probabil s-a speriat că s-a adunat atîta lume. Apoi noaptea, pe 17, a fost evacuat forţat de acolo”.

Colonelul Petre Pele este credincios ”teoriei agenturilor”, care ar fi provocat escaladarea evenimentelor: ”din Iugoslavia şi Ungaria au venit în luna decembrie 1989 de 5 ori mai mulţi turişti decît în alte luni şi au plecat de 3 ori mai mulţi, peste graniţă”, deşi atunci cînd i s-au solicitat dovezi clare care să demonstreze acest fapt, a recunoscut: ”Nu există dovezi că s-ar fi implicat străini în evenimentele din Timişoara. Există doar vorbe şi teorii dar care nu se pot verifica”. Cît despre cine a tras la Timişoara, colonelul Pele recunoaşte că toţi – şi armata, şi miliţia, şi Securitatea: ”Cînd erau împuşcăturile, eram în birou: de la generalul Macri am aflat că s-a dat ordin să se tragă, şi s-a tras. După ce muriseră atîţia oameni, atunci au ieşit întreprinderile. Treaba s-a făcut groasă, de atunci se poate vorbi de revoluţie”. Ca majoritatea securiştilor, după fuga lui Ceauşescu, colonelul Pele şi-a organizat şi el propria variantă de fugă, în faţa furiei oamenilor, îndreptată legitim în special împotriva fostei Securităţi: ”în 22 dec. după ce s-a anunţat că Ceauşescu a fugit, am părăsit şi eu sediul şi m-am dus cu colonelul Achim la Bucureşti, m-am dus la fratele meu care-i general (Gheorghe Pele, general MapN-n.n.). Apoi m-am întors la Timişoara, în 24 decembrie. După 22 decembrie, ce s-a întîmplat, s-a făcut după un plan. Nu se putea altfel, pentru că armata acţionează la ordine. Cine avea interesul? Nu ştiu”. Petre Pele ştia foarte bine, dar nu-şi permitea să spună: interesul era al celor care preluaseră puterea după fuga lui Ceauşescu, putere din care i-au dat şi lui o bucăţică,  făcându-l şef al SRI Timiş şi absolvindu-l totodată pentru tot ceea ce făcuse, din 1972 pînă în 1989, în Securitate

Maiorul Ioan Balaş a relatat în faţa aceleiaşi comisii senatoriale mult mai direct cum a decurs intervenţia împotriva manifestanţilor, pentru că a participat la ea. Era locţiitor al şefului Inspectoratului Judeţean M.I.Timiş şi şeful de cadre al instituţiei: ”În seara de 16 decembrie, vineri, după orele de program, Deheleanu (şeful Miliţiei – n.n.) ne-a ordonat să rămînem la birou, pentru că sînt probleme la biserica reformată a lui Tokes. Apoi ne-am adunat în sala mare de şedinţă toţi securişti, miliţieni şi grăniceri. Ne-am împărţit în grupe de cîte 10-15 cadre şi am plecat la aceste locuri, o parte la Comitetul Judeţean PCR şi o parte în Piaţa Maria, la Tokes. Eu am fost la judeţeana de partid. După circa o oră, au venit cîteva sute de persoane din Piaţa Maria, noi aveam misiunea să nu le permitem accesul în Comitetul Judeţean. Erau şi cordoane de poliţişti şi militari în termen de la miliţie şi grăniceri. Grupl de 200-300 de „turbulenţi” au dat foc unui chioşc de ziare şi unor broşuri, au aruncat cu pietre şi apoi s-au retras, văzînd că sînt cordoane şi nu pot pătrunde. S-au retras spre căminele studenţeşti.             

Atunci în cîteva ore s-au reparat geamurile la Comitetul Judeţean PCR. După aceea, m-am dus la unitate, n-am mai avut voie să părăsesc unitatea pînă în 22 decembrie. Pe data de 17, din ordinul lui Nuţă, am luat armamentul din dotare la noi, adică pistolul. În data de 18 s-a dat ordin să se dea arme şi cadrelor care nu au, ne-au dat şi pistoalele-mitralieră, cu misiunea să păzim inspectoratul. Fiecare am stat în biroul lui. Lucram normal, Au fost prinşi hoţi care au furat din magazinele sparte, erau dosare penale în acest sens. Pe 18 au fost aduşi şi anchetaţi cei reţinuţi dintre demonstranţi, vedeam din geam cum erau aduşi cu maşinile, consider că nu ne-am depăşit atribuţiile în anchetarea celor reţinuţi”.

Maiorul Balaş descrie succint, dar foarte bine trecerea de la uniforma M.I. la cea militară şi apoi ”revenirea la normalitate” a miliţienilor şi securiştilor, implicaţi în represiune: ”în data de 24 am venit din nou la unitate, în curtea inspectoratului erau deja cîţiva ofiţeri de ai noştri; însoţit de 2 militari, am reuşit să mă duc la biroul meu, să văd starea dosarelor. Peste 2 ore am fost luaţi şi duşi la o unitate militară de pe strada Oituz, chipurile să ne protejeze. Acolo mai erau 70-80 de cadre de la securitate şi cîţiva de la miliţie. Ne-au băgat în dormitoare. Locţiitorul şefului securităţii, colonelul Atudoroaie, îmbrăcat în haine M.Ap.N, coordona activitatea acolo, împreună cu un ofiţer de la M.Ap.N. Ordinele le primea de la generalul Popescu, şeful garnizoanei. Am dormit acolo, apoi am fost îmbarcaţi şi duşi în altă parte, chipurile pentru că revoluţionarii au aflat unde sîntem şi vor să ne atace. Ne-au îmbarcat şi am fost duşi la penitenciar. Au mai fost aduşi în camera unde eram eu cu cei de la unitate, în jur de 30, încă 20 dintre cei suspecţi şi reţinuţi de revoluţionari, prin oraş. Am recunoscut printre ei un bişniţar, şeful ONT-ului, cîteva cadre M.I. Din 25 veneau procurorii militari şi ne anchetau, ce am făcut în acele zile. În 28 decembrie a venit procurorul Gheorghe Bălan, m-a interogat, am dat o declaraţie şi mi s-a dat drumul. Apoi în zilele următoare au fost eliberaţi şi ceilalţi. Din 28 dec. pînă la începutul lui ianuarie am stat iarăşi în unitate, doar pe 3-4 ianuarie ni s-a dat voie să plecăm acasă. În februarie am fost promovat şeful biroului personal. Am fost timoraţi pînă prin iunie 1990, dar de atunci am intrat în normal”. Odată cu ”mineriada”, care a reinstaurat total puterea pierdută a miliţienilor şi securiştilor.

”Toată crema Securităţii era la Timişoara, şi totuşi n-au prins nici o agentură străină”

Primul procuror care a cercetat în ”dosarele Revoluţiei” a fost generalul Ioan Dan: ”după 10 ianuarie 1990, am fost trimis la Timişoara, unde m-am implicat în cercetarea evenimentelor de acolo (Lotul Timişoara). Din morţii din Timişoara, 35% sînt cu un glonţ tras în cap. Alţii 30% cu un glonţ în torace, deci n-au fost omorîţi de militari prin foc de secerare ci punct ochit-punct lovit. Securitatea a lucrat acoperită întodeauna, în schimb armata lucra descoperită şi trebuia să justifice fiecare cartuş. În Timişoara sînt două divizii care apără vestul ţării, iar aceste două obiective militare au fost supuse provocărilor. La aceste provocări, s-a răspuns cu foc: nu se poate explica ce căutau demonstranţii în Piaţa. Libertăţii, sau pe calea Lipovei, unde sînt doar unităţi militare şi nici o autoritate de dat jos.

Toată crema Securităţii era la Timişoara, hotelul era plin de securişti, şi totuşi n-au prins nici o agentură străină, nici o maşină străină! Deci nu cred că a fost intervenţie străină. Era o provocare din parte puterii, pentru a găsi justificarea să se deschidă foc împotriva populaţiei. În 17 decembrie, Ceauşescu a făcut acel circ la şedinţa CpEx, pentru a-l determina pe Milea să distribue cartuşe şi arme militarilor şi să dea ordin să tragă. Am mai afirmat că cine a tras înainte de 22, a tras şi după 22: fapt ce a deranjat pe mulţi, inclusiv pe Manea Drăgulin, procurorul general. Securitatea a început să dea foc la documentele lor încă din 21 decembrie. La o căpiţă întreagă au dat foc în curtea lor, cînd a plecat generalul Nuţă. Din documente pe care le-am mai recuperat, se fac referinţe la dispozitive mobile, deci aveau şi aşa ceva în afara celor 8 dispoziţii fixe. Şi s-a tras de sus, au fost omorîţi oameni! Ce să mai spun? Înainte de 1989, era în tot aparatul o mare corupţie. În Miliţia economică din Timişoara erau cei mai mari excroci, în frunte cu colonelul Bucur, care-i procura aur şi altele generalului Nuţă. De la nemţi, Securitatea a strîns bani şi aur, ei, miliţienii, de ce să rămînă mai prejos?”

Generalul Dan ia apărarea armatei, ca procuror militar. El afirmă că ”la Timişoara, Cluj şi alte părţi, la insistenţele Securităţii, primii secretari au dat ordin să iasă armata. Securitatea a tras sub acoperirea armatei! La Timişoara era o brigadă de trupe de securitate, erau suficienţi pentru a face ordine, dar au dorit să iasă armata, ca să aibă acoperire. Cînd armata s-a retras în 20 decembrie în cazărmi, nu s-a mai tras, pentru că securiştii nu mai aveau acoperirea armatei. Guşe n-a dat ordin să se disperseze manifestanţii, ori să se tragă în ei. Ordinul era ca militarii să apere unităţile militare, obiectivele, să nu se lase provocaţi, dezarmaţi”. Despre tancurile scoase în stradă la Timişoara afirmă că ”dacă vroiau, tancurile puteau trece peste baricade”. N-au trecut, în schimb au tras în manifestanţi – iar asta ştie toată lumea.

Cele de mai sus sînt adevăruri, deşi parţiale şi subiective. Aşa sînt, de fapt, toate adevărurile Revoluţiei. Cînd toate aceste adevăruri vor fi adunate la un loc şi cînd diferenţa de viziune asupra celor petrecute în decembrie 1989 dintre cele două mari tabere (a celor care au dat o lovitură de stat revoluţiei, preluînd puterea, şi a celor care au ieşit în stradă, cerînd ”jos comunismul” şi nu restaurarea lui) se va estompa, suma acestor adevăruri va scrie istoria Revoluţiei, începută acum 33 de ani la Timişoara