ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cum începe criza alimentară: cu zahăr şi ulei

Ritualul cozii...

Chiar dacă nu era atît de apăsătoare ca în deceniul următor, prezenţa Securităţii în anii ’70 ”în mijlocul oamenilor muncii”, pe care îi spiona era una din constantele regimului. Inclusiv în perioadele de relaxare a represiunii, poliţia politică comunistă era ”la datorie”, servind conducerii de partid şi de stat informări prompte, cu privire la starea de spirit a populaţiei. Această prezenţă era cu atît mai importantă pentru regim, cu cît putea afla şi preveni mişcări de protest. Ceauşescu ţinea la ”poza” sa, pe care tocmai începea să şi-o făurească prin cultul personalităţii, de ”Mesia” istoric al românilor, ”Cîrmaci” al destinului lor, piesă jucată fără sfială, deschis, mai ales după cutremurul din 1977, cînd s-a instaurat practic cultul personalităţii în viaţa publică. Din acest motiv, conducerea superioară de partid ordonase Securităţii să fie ţinută la curent cu orice nemulţumire a populaţiei, pentru ca aceasta să fie rezolvată, ori în caz contrar, nemulţumiţii să fie ”lămuriţi” în aşa fel, încît să dispară ori ”supărarea”, ori ”supăraţii”. Nu mai existau lagăre şi închisori politice, numărul deţinuţilor politici se redusese la cîteva sute, mai ales după ce în 1968 infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei (sau tentativă, care se pedepsea la fel ca şi fapta) să fie scoasă din rîndul infracţiunilor ”politice”. Dar se găsiseră alte ”metode”, cele de ”avertizare”.

Oamenii, la începutul anilor ’70, trăiau încă în iluzia unei libertăţi de exrprimare în interiorul regimului: trecuseră abia cîţiva ani de la Plenara din aprilie 1968, la care ”tovarăşul Ceauşescu” demascase practicile staliniste din trecut ale Securităţii şi reabilitase unele din victimele acesteia, asigurînd de reinstaurarea ”legalităţii socialiste” şi inclusiv ”respectarea drepturilor oamenilor muncii”. Se trăiau, pe atunci, cînd începuse ”criza zahărului ş a uleiului” şi ultimele momente de libertate, atîta cîtă a fost ea posibilă în interiorul regimului, ca şi de relativă bunăstare a oamenilor de rînd.

Dar Securitatea era prezentă, în rîndurile lor. Asculta şi trăgea propriile ei concluzii.

Într-o ”Notă privind starea de spirit a populaţiei din judeţul Cluj”, document cu menţiunea ”Strict secret” din 19 iulie 1975, se arăta că ”în contextul informaţiilor obţinute în ultimele zile, rezultă că în urma perturbaţiei apărute în aprovizionarea populaţiei cu unele produse, mai ales zahăr, făină, ulei şi carne, starea de spirit în rîndul unor cetăţeni este de nemulţumire. Astfel, pe plan local au fost luate măsuri pentru realizarea unei aprovlzlonări ritmice, care să dea zilnic posibilitatea pentru desfacerea acestor produse, 30 la sută dimineaţa şi 70 la sută după-masa”. Întrucît majoritatea ”oamenilor muncii” lucrau în schimbul 1, aceasta era socotită ”ştiinţific” a fi varianta distribuirii produselor deficitare, mai ales pentru că, se ştia, ”cantitătile nu satisfac solicitările populaţiei”. Ca lumea să nu lipsească de la serviciu pentru a se aşeza la coadă, ori pentru ca produsele să nu dispară în sacoşele pensionarilor (care au început, de atunci, să fie ţintă a ironiilor şi anchetelor în emisiunea specializată a Televiziunii, ”REFLECTOR”, construindu-se astfel inclusiv un halou de ură publică împotriva lor), cozile se formau deci de pe la ora 14, cînd se anunţa discret la alimentara că ”se bagă zahăr”, sau ulei, sau carne – orice lipsea, în mod obişnuit, Şi oamenii se aşezau frumos la coadă, în aşteptare, dar produsele apăreau pe tarabe la circa jumătate de oră după ce sunau sirenele întreprinderilor şi cele opt ore ale schimbului 1 luau sfîrşit.

Astfel, s-a împămîntenit un adevărat ritual al cozi. Neobişnuiţi încă cu aşa ceva, oamenii au reacţionat uneori deschis, dar Securitatea era ”pe fază”. Cea din Cluj înregistra un asemenea moment: ”Mai ales în ultimele trei zile, cu ocazia distribuirii îndeosebi a zaharului, la unităţilor alimentare s-au format rînduri mari de oameni, au avut loc aglomerări, iar unii au manifestat deschis nemulţumirea faţă de această situaţie, avînd şi manifestări ostile. Aşa, de exemplu, la Complexul Rapid, cartierul din municipiul Cluj-Napoca, în ziua de 15 iulie 1975, orele 15,30 erau la rînd peste 300 de oameni. Dintre aceştia, unii comentau negativ sistemul de aprovizionare din ţara noastră, folosind şi cuvinte la adresa conducerii de partid şi stat, iar unul a strigat cuvinte jignitoare la planul cincinal (sic!). La un moment dat, au pătruns în magazin, de unde nu au vrut să iasă. Manifestări de nemulţumire ne-au fost semnalate în aceeaşi zi la Complexul alimentar Hermes, tot din cartierul Gheorghieni, şi la complexul alimentar din cartierul Grigorescu, magazinul alimentar Sora şi altele”.

Obişnuiţi încă cu oaza de libertate de după momentul 1968, unii oameni au avut curaj să-şi manifeste deschis nemulţumirile, chiar în ”cadru organizat”. Spune acelaşi raport al Securităţii: ”Tot ca urmare a celor de mai sus, s-a înregistrat un număr considerabil de cetăţeni, în cadrul discuţiilor, pe care le exteriorizează deschis nemulţumirile (sic!). Astfel, la data de 14 iulie a.c., în cadrul unei şedinţe de sindicat de la întreprinderea Tehnofrig, mai mulţi salariaţi, printre care Florian Vasile, Moldovan Sergiu, Rusu Alexandru şi alţii, s-au declarat nemulţumiti de faptul că nu-şi pot procura strictul necesar de zahăr, deoarece se distribuie la unităţile alimentare la orele cînd sunt la serviciu, cerînd apoi să fie distribuit acest produs prin chioşcul din incinta întreprinderii, pe bază de tabel. De asemenea, un grup de 6 muncitoare de la Fabrica de porţelan, secţia decor din Cluj-Napoca, faţă de mai multe colege au arătat că să meargă  la conducerea fabricii, pentru a cere modalităţi prin care să li se asigure procurarea unor produse ca: zahăr, ulei, făină, precum şi faptul că, în cazul neluării unor măsuri în acest sens, nu vor mai rămîne peste cele 8 ore de lucru, întrucît sînt nevoite să meargă să-şi procure alimente. De altfel şi alţi salariaţi, mai ales de la întreprinderea Tehnofrig, uzinele Unirea, Baza de aprovizionare tehnico-materială pentru agricultură, nr.12 etc. din Cluj-Napoca sau din municipiile Turda sînt nemulţumiţi de faptul că, datorită programului pe care îI au, după terminarea lui, nu mai au posibilitatea procurării unor alimente de bază. Unii dintre ei opinează asupra introducerii unor tichete sau cartele, pe baza cărora să-şi poată cumpăra aceste produse. La fel, un număr destul de mare de persoane şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la aprovizionarea în viitor a populaţiei şi înrăutăţirea nivelului de trai, prin scumpirea pieţii. Numărul acestora, aşa cum rezultă din informaţii, este în continuă creştere”, arăta şeful Inspectoratului de Securitate din Cluj, generalul-maior Constantin Ioana.

Sugetiile ”oamenilor muncii” au fost parţial ascultate. ”Distribuirea pe tabel” în întreprinderi ar fi fost dificilă şi ar fi întrerupt ”procesul de producţie”, dar au apărut în schimb cartelele la zahăr şi ulei. Curînd, nici produsele de pe cartelă n-au mai putut fi distribuite întodeauna: zahărul şi uleiul se găseau din ce în ce mai greu. Regimul intrase într-o criză economică, din care n-a mai ieşit pînă la prăbuşirea lui.

...şi victimele ei

În anii următori, Securitatea a trecut la ”măsuri active” împotriva celor care ”comentau negativ” la cozi. Se vorbea, nu fără temei şi deja în şoaptă, în anii următori (am auzit şi eu), despre oameni care ”au fost ridicaţi” şi au dispărut, pentru că au criicat în asemeena împrejurări regimul, sau au spus bancuri. Dealtfel, chiar Securitatea încuraja asemenea zvonuri, pe principiul ”frica păzeşte bostănăria”. Zvonurile luau amploare, cînd se auzea de cîte o mişcare de protest, cum a fost greva minerilor din Valea Jiului, în august 1977.

Şeful Inspectoratufui judeţean de Securitate Hunedoara raporta într-o Notă din 5 august 1977, cînd în avea loc greva minerilor din Vale, zvonurile care circulau pe atunci în mediul urban din judeţ. La o coadă, ”Zamfir Florea din Simeria a comentat următoarele: Să vă spun ceva, dar să tăceţi. Pe Valea Jiului - mare grevă: muncitorii cer o alimentaţie mai bună, să nu le mai dea carne de porc numai grăsime - unde merg viţeii? Puii se aduc stricaţi (şi la Simeria a fost mare scandal). Marţi noaptea, secretarul general a plecat la faţa locului. Din Simeria au plecat autobuze pline cu oameni vîrf, comunişti din toate întreprinderile, pentru miting în Valea Jiului. Astă noapte, toate străzile la noi erau împînzite cu pază, miliţie şi gărzile de noapte. Deocamdată, numai atîta ştiu, ce va urma nu se ştie". Ce a urmat? Nicolae Ceuşescu, cu rămăşiţa lui de popularitate, a reuşit să înăbuşe greva minerilor cu promisiuni, iar ulterior capii ei, cu excepţia lui Constantin Dobre (care a fost trimis la Şcoala de partid ”Ştefan Gheorghiu”), au fost condamnaţi la pedepse de drept comun, pentru tulburarea gravă a ordinii publice. În anchete, care s-au derulat din august pînă în decembrie 1977, au fost aduşi 600 de grevişti la sediul Securităţii din Petroşani şi maltrataţi, în repetate rînduri, cu lovituri la cap, strîngerea degetelor la uşă etc. Anchetele Securităţii au fost conduse de generalii Emil Macri şi Nicolae Pleşiţă. În urma lor, 18 mineri au fost condamnaţi între 2 şi 5 ani, iar alţi 60 au fost internaţi forţat la psihiatrie. ”Cozile” la zahăr şi ulei şi nemulţumirile generale cu privire la aprovizionare creau astfel primele lor victime.

Securitatea din Hunedoara consemna cu acribie toate zvonurile care circulau în legătură cu această grevă a minerilor. Astfel, ”muncitorul Vîrje Gheorghe, din căminul de negamilişti nr. 1 din Deva”, îi spunea unui coleg că ”la Petroşani, luni şi marţi, minerii au făcut grevă, nu au intrat în mină, pînă nu a venit secretarul general la faţa locului, pentru pensii şi salarii. Am urmărit la radio, dar nu au anunţat nimic, a fost miting la Petroşani şi Vasile, ce mi-a povestit, te ia groaza, îl huiduiau şi pe secretatul general. Dar să nu vorbeşti la nimeni". Dar colegul, informator al Securităţii, a vorbit, iar Gheorghe Vîrje, ca şi  ”Zamfir Florea, cunoscut ca legionar”, s-au trezit convocaţi la Securitate, unde au fost supuşi ”măsurilor de avertizare”.

Raportul continuă: ”Dorohoianu Dumitru, din Deva, a menţionat următoarele: Vreau să vă anunţ ce a fost în Petroşani pe data de 3 august, cu toţi minerii din toate întreprinderile de la Petroşani şi din Valea Jiului. L-au chemat pe secretaul general, pentru reducerea impozitului şi anii la pensie. Aşa a rămas, tot cum a fost înainte. Eu vă spun că mă gîndeam ce aveam să fac luna asta. Înainte eram încadrat cu 90 lei pe post şi acum mi-a spus că sînt cu 70 lei, deodată mi-au luat 20 lei. Era gata să înceapă revoluţia, dacă nu aproba conducerea ţării. Aşa s-a aprobat, şi cu reducerea preţului cărnii şi a pîinii şi mai măreşte şi salariul cu 30 la sută, dacă ar fi rămas aşa, eram muritori de foame, fiindcă aici toate sunt scumpe". Măsurile pentru a-i mulţumi pe mineri au fost temporare. Curînd, în Valea Jiului s-a instaurat teroarea. Au fost aduşi să lucreze în mină mii de militari în termen şi sute de securişti, acoperiţi în ”mineri” au împînzit şi ei zona, ţinînd sub control orice altă posibilă revoltă.

În aceleaşi împrejurări ale grevei minerilor, diplomatul arhitect Ninel Dobrei, de la I.P.E.H. Deva comenta următoarele: ”Azi dimineaţă am fost anunţat că voi pleca împreună cu alţi 39 tovarăşi la Petroşani, unde urma să facem prezenţă activă la mitingul organizat cu ocazia vizitei operative a preşedintelui. Nemulţumiţi de noua lege a retribuţiei, de modul în care sînt aprovizionate magazinele alimentare, de felul cum se acordă asistenţa medicală, muncitorii minieri din Lupeni, şi după ei, întreaga Vale a Jiului au organizat manifestaţii. Activiştii trimişi să-i tempereze au fost luaţi ostatici, muncitorii nu au vrut să părăsească mina şi au cerut să discute cu preşedintele, care, împreună cu rniniştrii, au sosit şi au urcat la tribună, într-o tăcere ruptă penibil de uralele unui grup izolat. Ceilalţi spărgători de grevă, dispersaţi în mulţime, ţintuiţi de privirile duşmănoase şi apropourile minerilor, au trebuit să tacă. EI (Ceauşescu – n.n.) a spus că, datorită condiţiilor complexe, exploatările miniere din Valea Jiului se vor constitui îrtr-o centrală separată, că minerilor li s-a mărit retribuţia reală cu 30 la sută, că vor putea ieşi la pensie la 50 ani sau după 20 de ani vechime. La cererea muncitorilor, urlată în piaţă, le-a promis duminica liberă şi ziua de muncă de 6 ore, cu condiţia să dea aceiaşi producţie. Am văzut cum, rupînd cordonul, oamenii se îndreptau spre el, cu scrisori. Inutil să mai adaug că minerii au obţinut tot ce au vrut. Nu ştiu cum să vă explic, dar cînd îI văd pe omul ăsta înfierbîntîndu-se, în timp ce explică, cînd se încurcă sau face greşeli, şi ştiu că sînt atîţia în jur, care-I dezinformează..."

Legenda a ţinut. Pînă la căderea comunismului, au fost români care au crezut că ”tovarăşul” e bun, dar cei din jurul său ”nu-i spun adevărul”. Această aură a lui Ceauşescu mai dăinuie, printre nostalgici, şi azi. În schimb, cozile la zahăr şi ulei, cele care au anunţat o criză alimentară de lungă durată şi le-a creat românilor o mare anduranţă la foame şi frig au fost uitate. Ni le reamitntim acum, cînd  conform Institutului Naţional de Statistică, în perioada septembrie 2021-septembrie 2022, ”alimentele care s-au scumpit cel mai mult în intervalul de referinţă au fost zahărul, cu creşteri de 49,99%, uleiul comestibil (+ 46,98%) şi cartofii, cu o majorare de preţ de 42,83%.  Preţul pîinii s-a majorat cu 24,56%, în timp ce produsele de morărit şi panificaţie au crescut cu 23,46%”. Aşa a sunat începutul sfîrşitului şi pentru regimul comunist. Nici regimul Iohannis nu mai are mult – vin alegeri, în doi ani.