ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Cum s-a furat ţara, în anii ”Eternei şi fascinantei Românii”: anii regimului Iliescu, paradisul pierdut al securiştilor şi activiştilor

Reţeta simplă  a devalizării României

În primii şapte ani de după Revoluţia din 1989, România a fost un paradis al corupţiei şi al contrabandei din angrenajul acesteia. Vremurile erau cu totul propice pentru aşa ceva. România era cotropită de ape tulburi, în care legea o făcea Fane Spoitoru, şi în care domneau marii rechini ai tranziţiei. În acei ani, care au coincis primelor două mandate ale regimului Iliescu, puterea politică dobîndită în urma unor alegeri cîştigate prin manipulări grosolane nu a fost utilizată pentru îndeplinirea (măcar parţială) a generoaselor promisiuni electorale, ci pentru a înlesni afaceri care au adus celor ajunşi la guvernare sau în alte funcţii de demnitate publică, precum şi clientelei acestora, venituri imense.

”Îmbogăţiţii tranziţiei” sînt o realitate neîndoielnică în România, ca şi distrugerea pas cu pas a moştenirii economice a comunismului. La fel şi ”marea privatizare”, un fetiş sub care s-a ascuns un întreg păienjeniş legislativ şi de practică a guvernării, care a transformat peste noapte ”avuţia naţională” şi ”bunul întregului popor” în proprietatea celor care, în zilele Revoluţiei, au umplut rapid vidul de putere din România – începînd cu activiştii din linia a doua a fostului partid comunist şi a organizaţiilor sale de tineret şi încheind cu ”generaţia căpitanilor” din serviciile secrete,  armată şi vechea Miliţie.

Practic, nu exista în acei ani activist al fostului Front al Salvării Naţionale într-o funcţie cît de cît importantă fără vilă şi limuzină. Numărul acestora, ca şi al zerourilor contului din bancă a crescut, în timp, direct proprorţional cu funcţia şi vechimea în partid. Aceasta, pentru că oamenii politici ai puterii din primii ani ai tranziţiei, auto-botezaţi social-democraţi, au avut ştiinţa şi practica puterii din trecut şi au reuşit să transforme, în scurt timp, instituţiile statului din unelte obediente ale regimului comunist în instrumente pentru propria îmbogăţire. Din stat totalitar comunist, România a devenit treptat un stat guvernat de o reţea de interese de grup, care nu s-a dat în lături de la nimic pentru a-şi putea conserva puterea, ca instrument principal al propriei bunăstări.

Casele, banii, maşinile luxoase ale puternicilor zilei au devenit principalele repere ale politicii din România între 1990 – 1996. Asemenea practici înrădăcinate puternic atunci continuă pînă astăzi, chiar dacă ele nu mai ţin într-o aşa mare măsură ca atunci de “legiferarea” furturilor – dar dezvăluirile continue ale faptelor de corupţie arată cum s-a trecut la proceduri de ”legalizare” a transferului oneros al banului public în conturi private şi în al treilea mandat al lui Ion Iliescu, cînd, de pildă, licitaţii pentru refacerea drumurilor care angajau sume de multe miliarde au fost cîştigate de o obscură firmă din comuna băcăuană Podu Turcului, în urma unui suport guvernamental implicit. Într-o discuţie amicală, la o recepţie, unul dintre actorii principali ai primelor două decenii de tranziţie, domnul Viorel Hrebenciuc simplifica cele spuse mai sus, destăinuindu-se cu umor negru unui oficial al Convenţiei Democrate în decembrie 1999, cam în următorii termeni: ”voi nici să furaţi nu vă pricepeţi, pe cînd noi am furat în baza legii”. Am asistat la acea discuţie, cu gura căscată de uimire - era chiar de Ziua Naţională, la un dineu oferit de Preşedintele României, la Palatul Cotroceni. 

Pentru “împlinirea” personală, în acei ani, nu o dată acţiunile elitei politice aflate la guvernare s-au situat la limita legii. De la evaziune fiscală şi încălcarea legii electorale, în cazul campaniei electorale din 1996, la contrabanda cu petrol şi încălcarea embargoului impus Iugoslaviei în cazurile “Solventul” şi “Jimbolia”, pînă la susţinerea unor reţele de contrabandă cu ţigări în cazurile “Ţigareta” şi  Zaher Iskandarani, la mafia alcoolului, a îngrăşămintelor, în cazurile “Amonil” Slobozia, Turnu Măgurele, Banca Eurocolumna. De la jefuirea băncilor (BANCOREX, Credit Bank, Dacia-Felix, Bankcoop) şi tolerarea cu bună ştiinţă a unor aşa-zise jocuri de întrajutorare, escrocherii care au umplut buzunarele unor funcţionari ai statului, la distrugerea flotei româneşti, toată istoria tranziţiei noastre a fost cel puţin săptămînal presărată cu dezvăluirea cîte unui caz de corupţie

”Săracul şi cinstitul” Ion Iliescu

Banii negri au alimentat şi conturi cu destinaţie electorală, în vederea păstrării privilegiilor. Chiar şi fostul preşedinte al României vreme de un deceniu, Ion Iliescu, cel care îşi făurise o imagine de ”sărac şi cinstit”  a fost audiat de magistraţi ai statului francez, în calitate de beneficiar al unei afaceri de contrabandă, al cărui subiect au fost propriile afişe electorale tipărite în Franţa. A fost un moment trist pentru istoria României. Banii pentru aceste afişe erau deturnaţi inclusiv din afacerea cu albumul ”Eterna şi fascinanta Românie”, de care se ocupa acelaşi om de afaceri româno-francez, Adrian Costea, care-i şi tipărea afişele electorale ale candidatului Iliescu.

Audierea lui Ion Iliescu nu l-a afectat doar pe el, ci a pus sub semnul întrebării legalitatea funcţionării instituţiilor statului român, înainte de 1996. Cazul a fost închis, odată cu revenirea la putere a lui Ion Iliescu şi nu a mai fost redeschis niciodată. Un alt caz închis, prin absolvirea de vină a inculpaţilor după revenirea la putere a lui Ion Iliescu în anul 2000 este cel la care m-am referit mai sus şi în titlu, al tipăririi în Franţa a albumului ”Eterna şi fascinanta Românie”, album foto care a costat statul român 5,8 milioane de dolari. Contractul s-a încheiat pe 6 martie 1995, după ce Ion Iliescu îşi dăduse personal acceptul, de către Secretarul General al Guvernului, acelaşi pomenit mai sus Viorel Hrebenciuc.

Banii au fost plătiţi de BANCOREX, care a fost nevoit să răscumpere cambiile încasate la scurt timp după perfectarea contractului de către omul de afaceri francez Adrian Costea. Suma plătită de autorităţile de la acea dată pentru acest album a fost uriaşă, comparativ, de exemplu, cu suma pentru campania de atragere a turiştilor străini cu ocazia eclipsei din 1999, campanie desfăşurată în toată lumea, cînd s-a cheltuit circa 1 milion de dolari, iar ca rezultat au venit în România peste un milion de turişti străini, de la care s-au încasat peste 500 milioane de dolari. Albumul nu a produs decît o nouă gaură în bugetul şi aşa secătuit al ţării.

Nu doar albumul cu pricina s-a tipărit în Franţa, ci şi afişele electorale ale campaniei lui Ion Iliescu din 1996. S-au tiprit afişe în valoare de 8 milioane de franci francezi, cu bani proveniţi din străinătate, deşi Legea electorală interzicea la articolul 56 subvenţionarea campaniei electorale de către persoane fizice sau juridice străine sau din străinătate. Potrivit legii, “sumele astfel primite se confiscă şi se fac venit la bugetul statului”. Tirurile cu afişe au fost trimise pe adresa trezorierului PDSR, fără a fi fost vămuite. Au existat zece asemenea transporturi, iar documentele referitoare la acestea au fost sustrase din Vama Borş, imediat după alegerile din 1996. Totuşi, la vama Borş a fost decoperit un document fals prin care s-a încercat acoperirea fraudei. Au fost introduse ilegal în ţară peste 123 de tone de materiale promoţionale pentru campania electorală a lui Ion Iliescu.

PDSR a tipărit în Franţa prin intermediul omului de afaceri francez Adrian Costea milioane de fotografii, calendare, autocolante, pliante şi afişe cu Ion Iliescu. Prin sustragerea de la vămuire, statul român a fost păgubit cu 5,274 miliarde lei vechi. Beneficiarii acestor afişe ar fi trebuit să intre sub incidenţa Legii privind evaziunea fiscală şi puteau fi pasibili de închisoare de la 2 la 7 ani şi confiscarea averii. La aceasta se adaugă sustragerea de la vămuire, adică contrabandă. După alegerile din 2000, dosarul nu numai că a fost îngropat, dar procurorul Ovidiu Buduşan, care a instrumentat dosarul a fost înlăturat din magistratură, tocmai pentru colaborarea sa cu magistraţii francezi la rezolvarea cazului.

Pe parcursul anchetelor, marea majoritate a celor implicaţi au minţit, atunci cînd au fost puşi în faţa acuzaţiilor. Ion Iliescu a declarat în 9 mai 2000 că “Adrian Costea nu a avut statut oficial în instituţia prezidenţială”. În realitate, Costea a fost începînd din 1 octombrie 1993, consilier la  Cotroceni. Tipărirea unei cărţi a lui Ion Iliescu pe foiţă de aur şi legată în piele de către acelaşi Adrian Costea (lucrare facturată cu 1 milion de dolari), sejururile în străinătate pe banii omului de afaceri francez, deconturile ilegale făcute (inclusiv de Adrian Năstase), se adaugă argumentelor referitoare la implicarea unor foşti demnitari ai statului în afaceri aflate la limita legii.

Majoritatea găurilor negre astfel create au fost acoperite din fondurile BANCOREX, bancă cu capital integral de stat. Încheind cu banii achitaţi, la ordinul Secretariatului General al guvernului Văcăroiu pentru cele  100.000 de albume ”Eterna şi fascinanta Românie”, achitate integral, deşi doar o zecime dintre albume au fost tipărite, banca a ajuns la faliment din nonşalanţa cu care funcţionarii ei acordau credite uriaşe elitei şi clientelei politice şi economice a partidului de la guvernare.

Cine a plătit pentru toate aceste tranferurui ale banului şi patrimoniului public în cel privat, cine a plătit vilele, vacanţele în străinătate, afişele electorale ale celor ce s-au îmbogăţit în anii în care s-au aflat la putere, cine a plătit pentru imaginea externă a unui guvern care colabora cu structuri mafiote este de la sine înţeles – cetăţeanul român, din buzunarele căruia au trebuit acoperite găurile unor guvernări dezastroase care au golit visteria ţării şi au îndatorat-o excesiv, numai şi numai în folosul unei pături de politicieni corupţi şi a clientelei acestora. În ianuarie 1990, România avea datoria externă plătită şi un excedent de 2 miliarde de dolari. După şapte ani de tranziţie, în 1996, această sumă nu numai că dispăruse de mult, dar ţara noastră dobîndise o substanţială datorie externă, ridicată la 8,603 miliarde dolari. Cele aproape 11 miliarde de dolari cheltuite în primele două mandate ale lui Ion Iliescu nu s-au simţit, din păcate, deloc în creşterea nivelului de trai al populaţiei. Dimpotrivă. Şi nu pot fi puse nici pe seama numai unei guvernări ineficiente, care avea drept deziderat, nici acela atins ”creşterea economică zero”, o formulă care acoperă atît agenda ascunsă, cît şi prestaţia jalnică a actorilor principali din tragedia tranziţiei româneşti.

Neîncrederea românilor în ”clasa politică” s-a născut atunci, între 1990 şi 1996 şi s-a consolidat între 2000 şi 2004, în anii revenirii la putere a lui Iliescu şi cei ai ”reactivării” foştilor securişti, reveniţi în funcţiile din care plecaseră, ori au fost înlăturaţi în vremea administraţiei Constantinescu. Şi niciun partid, nicio figură politică din noul mileniu n-a reuşit să o risipească. Nu e doar secetă în România, din cauza lipsei precipitaţiilor - seceta mai mare e aceea de oameni competenţi, în funcţii pe măsura competenţei lor. Căci, altfel, cum să se usuce cîmpurile, în ţara cu reeţaua hidrografică cea mai bogată din Europa?  Şi asta e o pagină a bogatei moşteniri a regimului Iliescu, care în sine pare etern, prin ”valorile” lui, care au rămas (de la clientelism, la corupţie), dar mai puţin fascinant, pentru omul de rînd, cel care aşteaptă ploaia...