ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Iliescu a văzut mineriada ”ca pe un western”: cu împuşcaţi, maltrataţi, arestaţi şi condamnaţi numai pentru că aveau acasă pungi cu ”Votaţi Ion Raţiu”

Arestări, după indicaţii din depeşe Rompres

”Depăşisem, aşadar, încă o piatră de încercare, un moment de răscruce. Prima etapă a naşterii noii Românii se încheiase”, scrie Ion Iliescu în volumul I al operei sale, intitulate Momente de istorie, la pagina 356, referindu‑se la „evenimentele” din 13‑15 iunie 1990. Este adevărat, cu sprijinul minerilor şi cu preţul unui scandalul internaţional, care ne-a întors în Evul Mediu şi a risipit bruma de solidaritate arătată României, în urma revoluţiei. Sălbăticia intervenţiei în forţă a minerilor împotriva manifestanţilor a şocat toată lumea, numai pe Iliescu nu. Pe de altă parte, multă vreme nu s‑a cunoscut faţa nevăzută a evenimentelor, cea a „anchetelor” care au urmat arestărilor din timpul mineriadei. Departe de respectarea oricăror norme de drept într‑un stat democratic, oamenii au fost luaţi de pe stradă sau scoşi din casele lor de mineri, predaţi unor poliţişti sau civili şi transportaţi în secţii de poliţie şi apoi în unitatea militară de la Măgurele. Acolo, echipe de anchetă au semnat retroactiv mandate de arestare şi au condus interogatorii abuzive. Aşa s-au pus bazele ”justiţiei democratice” din România.

Mai întîi, procurorii ar fi trebuit să întrebe de ce toţi anchetaţii prezentau urme de violenţă, apoi, de ce nu le fuseseră prezentaţi la Procuratură, apoi să se întrebe ce căutau ei să ancheteze persoane civile, reţinute într‑o unitate militară. Apoi, să constate pe ce probe s-a produs arestarea manifestanţilor. Existau la dosare ”probe” adesea rizibile, precum procese‑verbale de percheziţie făcute la domiciliile unor arestaţi, în care se consemnează, cu un umor tragic şi se predau Poliţiei drept corpuri delicte ”pungi de plastic cu inscripţia Ion Raţiu” şi ”Votaţi PNŢCD”, sau numere din ziarul Dreptatea. Acestea au fost deajuns ca să ducă la arestarea unor persoane, alături de depoziţia vecinilor că ”au fost în Piaţă”.

Dar procurorii care i-au anchetat pe manifestanţi din Piaţa Universităţii nu şi-au pus asemenea întrebări. Brigada de procurori era formată din foşti securişti ajunşi magistraţi sau din cei remarcaţi înainte de 1989 pentru obedienţa lor faţă de poliţia politică (doi erau foşti ofiţeri de Securitate, altul a fost implicat în dosarul disidentului Gheorghe Ursu). I-am enumerat pe cîţiva dintre ei în articolul de ieri, la MEDIAFAX. Ei au fost capabili să se ocupe intens de ”legionarii” din Piaţa Universităţii, pe care i‑au anchetat pentru a‑i ”tria”. Unii au fost eliberaţi, alţii au luat calea celulelor de arest. Asemenea lagăre de triere mai funcţionaseră în Bucureşti, la începutul anilor ’50, în Ghencea. Aşa ceva se mai văzuse.

Nimic nu deosebeşte ceea ce s‑a petrecut la Măgurele, cu arestaţii mineriadei, de practicile judiciare staliniste. În iunie 1990, obedienţa faţă de comanda politică a acestor magistraţi, dintre care unii au ocupat ani de zile înalte funcţii în magistratură, a dus la condamnarea ilegală a numeroase persoane, după cum releva ulterior un raport intern al Procuraturii Generale, întocmit de Monica Macovei. Raportul, alcătuit în 1992, cuprinde date privind netemeinicia acuzaţiilor şi a modului de cercetare a celor reţinuţi. Este de departe cea mai pertinentă analiză a abuzurilor judiciare petrecute la mineriadă. În urma faptului că acest raport a fost ”pus la sertar”, dar şi a altor şicane, Monica Macovei şi‑a dat ulterior demisia din Procuratura Generală.

După mineriadă, oficiali români au încercat să arunce vina în orice altă parte pentru abuzuri, decît să şi-o asume. La o săptămînă după intervenţia brutală a minerilor în Bucureşti, prim‑ministrul Petre Roman declara într‑un interviu acordat agenţiei spaniole de presă EFE că evenimentele din 13‑15 iunie fuseseră provocate ”după un scenariu al elementelor din fosta Securitate”. Într-adevăr, în împrejurările mineriadei, atît fostei Miliţii, cît şi securiştilor le revenise ”tonusul” odată cu reîncadrarea lor în noile servicii secrete şi cu fixarea unui scop cu care erau obişnuiţi: găsirea ”duşmanilor regimului”. Se schimbase doar numele, din Ceauşescu în Iliescu şi din ”Partidul Comunist”, în ”Frontul Salvării Naţionale”.

Aşadar ”piatra de încercare”  de care vorbea Iliescu nu a fost greu de trecut: l-au ajutat o mulţime de ”oameni de bine”.  Preţul a fost însă scump plătit. Pretenţiile de stat democratic ale României au fost spulberate sub iureşul reunit al acestor forţe, iar confruntarea a fost inegală. Dar preţul nu l‑a plătit numai ţara, o entitate simbolică, ci şi oamenii vii, cetăţeni ai ei, împuşcaţi, răniţi, maltrataţi, arestaţi abuziv. Povestea unora dintre aceşti martiri care urmează mai jos arată că, uneori, istoria face asemenea nedreptăţi – vorbeşte numai despre protagoniştii importanţi ai evenimentelor, trecîndu‑i sub tăcere pe oamenii mărunţi, cei care au simţit la propriu, pe propria piele, deciziile „istorice” ale liderilor politici.

Într‑o telegramă a Agenţiei Rompres referitoare la discursul ţinut de Ion Iliescu pe 14 iunie 1990 în Piaţa Victoriei s-a strecurat singura critică a preşedintelui ales al ţării, în legătură cu comportamentul forţelor de ordine, pe parcursul manifestaţiei: ”Dacă se poate reproşa ceva guvernului şi organelor de ordine, este că au tolerat prea mult excesele şi actele de violenţă” – a subliniat preşedintele. E vorba, bineînţeles, de ”violenţa” manifestanţilor din Piaţă. Ion Iliescu era nedrept în această apreciere. La acel moment, conform datelor judiciare oficiale, peste 1.300 de persoane erau reţinute, patru fuseseră împuşcate mortal (deşi sursele societăţii civile au susţinut că numărul ar fi fost mult mai mare), alte cîteva zeci fuseseră rănite de focuri de armă, sute erau internate în spital din cauza maltratărilor suferite, iar sedii de învăţămînt superior, de partide sau de publicaţii fuseseră devastate.

Victimele împuşcate în ”western”-ul lui Ion Iliescu

Abia după 1997 „gheaţa” s‑a spart şi a început cercetarea judiciară a faptelor petrecute atunci. La 18 mai 2004, printr‑un prim rechizitoriu întocmit de generalul Dan Voinea în dosarul 74/P/1998, s‑a dispus trimiterea în judecată a fostului ministru de Interne Mihai Chiţac şi a unor comandanţi din poliţie şi armată, pentru infracţiunea de instigare la omor deosebit de grav – este vorba de cei ucişi şi răniţi prin împuşcare, cu ocazia operaţiunilor de „despresurare” ale Ministerului de Interne (cum se ştie, „firele” au ajuns în cele din urmă la Ion Iliescu). Cu ocazia acestor prime cercetări, a fost investigată parţial şi „latura politică” a deciziilor de atunci. Ulterior, vinovaţii pentru omorurile cu armă la mineriadă au fost condamnaţi – în frunte cu generalul Chiţac, care dealtfel a fost demis de premierul Roman în 14 iunie şi înlocuit cu Doru Viorel Ursu.

În rechizitoriul citat se face referire la o şedinţă de guvern care ar fi avut loc pe 11 iunie 1990, „la care a participat şi preşedintele României din acea perioadă, Ion Iliescu, în care principala problemă dezbătută a fost aceea a modalităţii de evacuare forţată, prin intervenţia forţelor de ordine” a demonstranţilor care se încăpăţînau să ocupe Piaţa Universităţii”. Pentru această operaţiune s‑a fixat data de 13 iunie 1990, ora 4. Se ştie ce a urmat.

După arestările din zori, pe 13 iunie 1990, Bucureştiul era în fierbere. O parte a demonstranţilor, reveniţi în număr mare în Piaţa Universităţii, au ajuns în jurul orei 17 în faţa Ministerului de Interne. Văzîndu‑i, Mihai Chiţac, „eroicul” ministru al Internelor, a fugit pe o uşă laterală şi s‑a adăpostit la sediul IGP din bulevardul Ştefan cel Mare, în biroul generalului Diamandescu, pe care l‑a găsit, conform propriei declaraţii, „într‑o atitudine relaxată, îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky şi urmărind meciul la televizor”. De aici, cei doi au transmis forţelor care apărau clădirea Ministerului de Interne să deschidă focul împotriva demonstranţilor.

În jurul orei 18:30, pe 13 iunie, cade prima victimă. Valentin Mocanu, de 25 de ani, tată a doi copii, muncitor la IOR Bucureşti, se afla la peste 20 de metri de minister. Tatăl acestuia declara ulterior că, în acea zi, Mocanu fusese la serviciu în schimbul I şi se oprise probabil să vadă ce se întîmpla prin centru. De altfel, a fost lovit în ceafă de un cartuş ricoşat – ceea ce arată că nici măcar nu se afla cu faţa spre sediul Internelor. În certificatul medico‑legal întocmit atunci se arată că în sîngele victimei nu s‑au depistat urme de alcool. La jumătate de oră după prima victimă, a fost ucis, tot de un cartuş ricoşat, Mitriţă Lepădatu, tot de 25 de ani şi tot tată a doi copii. Acesta, muncitor la Secţia de Transporturi Poştale Bucureşti, auzise de la serviciu vuietul produs de manifestaţiile din Piaţa Universităţii şi din faţa Ministerului de Interne, iar după terminarea programului de lucru, la ora 17, a trecut, împreună cu alţi trei colegi, din curiozitate, să vadă ce se întîmplă. De altfel, cei patru, după depoziţiile colegilor săi, s‑au ţinut departe de manifestaţii. Mitriţă a fost lovit tot în ceafă şi tot de un cartuş rătăcit. Se afla la mai bine de 30 de metri de minister. La autopsie s‑a stabilit, la fel ca în cazul lui Mocanu, că nu consumase alcool.

Moartea celor doi muncitori a radicalizat mulţimea şi spiritele s‑au încins: manifestanţii au început să scandeze „Asasinii, asasinii!”, iar iureşul asupra ministerului atacat cu sticle incendiare s‑a înteţit. La miezul nopţii, pentru a despresura clădirea, au fost aduşi în zonă paraşutiştii din Regimentul 60 Buzău (UM 01847). Ei au deschis focul asupra manifestanţilor, din ordinul comandantului, colonelul Constantin Vasile, consumînd nu mai puţin de 1.466 de cartuşe. Două persoane au fost ucise şi mai multe zeci rănite.

Printre victimele soldaţilor paraşutişti de la Buzău s‑a numărat tînărul Dragoş Drumeş; acesta a fost ucis pe loc de o rafală. I‑a urmat Gheorghiţă Dunca, ieşit în stradă la miezul nopţii, după ce urmărise cu prietenii, la un pahar, meciurile campionatului mondial de fotbal. El a fost împuşcat în stomac, în faţa clădirii în care era Romarta Copiilor. În loc să fie transportat de urgenţă la un spital, a fost arestat şi transportat la sediul Ministerului de Interne, fiind acuzat că s‑ar fi numărat printre atacatori – ceea ce nu era adevărat. A ajuns la spital la intervenţia unui medic militar, dar a decedat fiindcă pierduse prea mult sînge. Riposta armată a militarilor a făcut mai mulţi răniţi – printre care, ca un paradox, s‑a numărat şi fiul unui ofiţer de la Poliţia Capitalei, care venea spre locul de muncă al tatălui său, ca să afle ce se întîmpla cu acesta. Un glonţ ricoşat l‑a desfigurat pe viaţă.

În telegrama Rompres deja citată, care prezenta discursul preşedintelui ţării în faţa minerilor la 14 iunie 1990, se arătau şi „rezultatele” obţinute de „forţele de ordine, mineri şi oamenii de bine”: „Domnul Ion Iliescu a prezentat situaţia în care se află aceste elemente agresoare. Foarte multe au fost arestate, dar capetele, cei care se află în spatele acestei acţiuni, nu au fost încă depistaţi. Se va deschide o largă acţiune penală, iar Procuratura şi organele de Poliţie încep anchetarea celor arestaţi şi se vor elibera mandate de arestare pentru toţi cei care vor fi depistaţi ca fiind implicaţi în actele de violenţă”.

Victimele din arest ale mineriadei

Cum am arătat deja ieri, apelurile lui Ion Iliescu către populaţie de a‑i „demasca” şi a‑i preda forţelor de ordine pe cei despre care se ştia că ar fi participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii nu au rămas fără ecou, ele sporind, în zilele următoare „pacificării” minereşti, numărul celor arestaţi în dosarul tot mai gros al „golanilor”. După maltratările minerilor şi ale poliţiştilor, arestaţii au fost – după cum aveau să afirme mulţi după eliberare – supuşi în continuare bătăilor şi torturii psihice, de multe ori chiar sub privirile impasibile ale procurorilor, care le întocmeau, deseori fără nici cel mai mic temei legal, mandatele de arestare şi actele de cercetare penală..

Uneori, motivele arestării unora dintre cei care aveau să‑şi petreacă luni de zile în închisoare, în anchete inutile şi ilegale, spre a fi ulterior achitaţi de instanţe, sînt în sine probe ale acţiunilor de poliţie politică desfăşurate în iunie 1990. Unele dintre ele au făcut obiectul informării deja citate, adresată de Monica Macovei Procuraturii Generale în 18 iunie 1992. Majoritatea celor arestaţi au fost duşi la secţiile de poliţie de mineri însoţiţi de „civili” binevoitori, „oameni de bine” pe care nu i‑a legitimat nimeni, pentru că ei erau cei care executau ordinele, în legătură directă cu şefii de la sediul „doi şi‑un sfert” din Ministerul de Interne, de la sediul SRI de pe Strada Povernei sau de la Unitatea de Contrainformaţii din SIE, cu toţii sub coordonarea generalului Penciuc din Ministerul de Interne, ajuns consilier la Cotroceni al preşedintelui Iliescu.

În 15 iunie 1990, Nicolae Boştinaru a fost ridicat de la domiciliu, în urma unui denunţ al vecinilor, care ştiau că „frecventase” Piaţa Universităţii – deşi acesta nu avusese nici o participare la evenimentele din 13 iunie. Purta însă „eticheta” de golan. După arestarea sa, membrii unui echipaj al Secţiei 15 Poliţie, format din plutonierul‑major Gheorghe Prisăcaru, plutonierul Valentin Olteanu şi sergentul Mihai Roişiu, au percheziţionat pe 15 iunie (fără mandat, bineînţeles) domiciliul acestuia, unde în prezenţa soţiei lui Boştinaru au fost „depistate” următoarele „materiale”: „manifeste scrise la maşina de scris s‑au [sic] xeroxate, cu conţinut de instigare, mobilizare a muncitorilor la forţă împotriva guvernului, FSN‑ului, a Securităţii şi Poliţiei, a Televiziunii române şi armatei, toate ale PNŢCD – Ion Raţiu; apeluri scrise s‑au [sic] xeroxate cu acelaşi conţinut, ale PNŢCD; coale de hîrtie cu autobiografia lui Ion Raţiu; reclame ale PNŢCD şi Ion Raţiu; pungi cu inscripţia Votaţi pe Ion Raţiu; baloane cu aceeaşi inscripţie; manifeste de instigare la adresa lui Ion Iliescu, a FSN‑ului; ziare Dreptatea – acestea nu s‑au ridicat. Materialele prezentate şi menţionate mai sus în prezenţa martorului Dumitrescu Silvia, 54 de ani, au fost ridicate în vederea cercetărilor”. Poliţiştii au plecat încărcaţi cu pungi, baloane şi „manifeste”. Întrucît aceste „materiale” nu puteau fi suficiente pentru condamnarea „golanului”, procurorul Emil Dinu (fost ofiţer DIE înainte de 1989) a solicitat serviciile unui ”martor”, care a afirmat că l‑ar fi recunoscut pe Boştinaru dintr‑un album foto, numărîndu‑se printre cei care ar fi aruncat cu pietre la televiziune, în seara de 13 iunie 1990, la ora 20. Deşi ”golanul” solicita mărturia unui vecin, în locuinţa căruia îşi petrecuse acea seară, Nicolae Boştinaru avea să fie eliberat din arest abia în 16 august 1990, spre a fi cercetat şi judecat în stare de libertate. A fost scos de sub urmărire penală abia în 4 septembrie 1991.

Şirul abuzurilor este foarte lung. Cercetătorul Valentin Grecea, de la Institutul de Matematică al Academiei Române, a fost reţinut pe trotuarul din faţa televiziunii în seara de 13 iunie şi dus de militari în interiorul clădirii; dar nici unul dintre aceştia nu a depus mărturie că l‑ar fi văzut printre atacatori. A fost cercetat în stare de arest pînă în 3 august 1990. Mariana Budilă s‑a numărat printre cei arestaţi în Piaţa Universităţii în dimineaţa de 13 iunie. Pusă ulterior în libertate, a fost arestată de mineri într‑un troleibuz, pentru că nu avea acte de identitate asupra ei. Identificată de procurorul Ţuculeanu ca fiind printre cei arestaţi pe 13 iunie, i s‑a întocmit dosar penal pentru participare la manifestaţiile din Piaţă, deşi în mod evident – fiind arestată – n‑ar fi putut lua parte la „distrugeri”. A stat închisă pînă în 12 septembrie 1990, procurorul Alexandru Ţuculeanu încercînd să obţină de la ea date despre alţi arestaţi. A fost scoasă de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu.

Povestea Elenei Necula este deosebită. Locuind pe strada Luca Stroici, în apropierea Pieţei Universităţii, a auzit strigătele arestaţilor din dimineaţa zilei de 13 iunie şi a ieşit în stradă, unde a văzut o persoană „trasă de păr şi de mîini” de forţele de ordine spre o dubă. N‑a făcut decît să intervină spunîndu‑le poliţiştilor „să îl ia frumos, că nu e criminal de drept comun”. Deşi nu a jignit pe nimeni, „la propunerea unei persoane civile neidentificate”, a fost ridicată de Poliţie şi transportată la Măgurele. A doua zi a fost lăsată să plece acasă, unde a rămas alături de cei doi copii ai săi. Pe 14 iunie, în locuinţa sa a pătruns un grup de mineri, acuzînd‑o că ascunde în pivniţă opt manifestanţi. Deşi au constatat, răvăşind întreaga casă, că locuinţa nu are pivniţă, minerii au ridicat‑o din nou şi au dus‑o, sub o ploaie de bastoane, la Secţia 1 Poliţie. De aici, a fost preluată de procurorul Petre Buneci, stînd în închisoare pînă în 4 august. Dosarul său cuprinde recunoaşterea faptului că a participat, începînd din aprilie 1990, la manifestaţiile din Piaţă, un ecuson îngălbenit cu inscripţia „golan” şi o fotografie cu Alexandru Paleologu purtînd un asemenea ecuson, care au fost „ridicate” din casa ei în urma „percheziţiei” minerilor. A fost scoasă de sub urmărire penală abia la finele anului 1991.

Luiza Cîrlogea a fost arestată printr‑un mandat de procurorul Alexandru Ţuculeanu, reţinîndu‑se că „în perioada mai‑iunie 1990, aflîndu‑se în Piaţa Universităţii, a proferat expresii jignitoare şi a săvîrşit acte care au tulburat grav liniştea publică”. Cu toate presiunile, nu a recunoscut că ar fi participat în vreun fel la distrugeri. Doar pentru că „a fost în Piaţă”, a stat în arest pînă în 11 septembrie 1990, fiind scoasă de sub urmărire penală abia un an mai tîrziu. Dosarul ei nu conţine decît cîteva declaraţii proprii şi nici o altă probă. Ecaterina Stefloglu a primit mandat de arestare şi a fost închisă pînă în 7 septembrie 1990 tot de procurorul Ţuculeanu şi din acelaşi motiv. Mai mult, ca o incriminare suplimentară, s‑a reţinut că ea a fost arestată de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie, cînd încerca să părăsească sediul PNŢCD. Laurenţiu Georgescu, deşi om de bine, a stat în arest din dimineaţa zilei de 14 iunie pînă pe 4 august 1990. Auzind la televiziune apelurile la solidaritate, s‑a dus în noaptea de 13 iunie la Ministerul de Interne şi i‑a ajutat pe poliţişti şi soldaţi să stingă incendiul şi să evacueze aparatura şi mobilierul din încăperile afectate de foc. A fost arestat la metrou pentru că nu avea acte asupra sa. Cu toate rugăminţile de a i se verifica afirmaţiile, procurorul Horia Ghibănescu nu l‑a crezut. A fost scos de sub urmărire penală abia în 23 septembrie 1991. La dosarul său nu există absolut nici un document care să‑i justifice arestarea şi inculparea.

Datele de mai sus provin exclusiv din documente judiciare. Atît am avut la îndemînă. Începusem în urmă cu aproape două decenii să adun materiale documentare cu privire la cele petrecute în 13‑15 iunie 1990 şi voiam să le completez cu interviuri ale victimelor mineriadelor. Regret şi astăzi refuzul fără echivoc al preşedintelui Asociaţiei Victimelor Mineriadei de a colabora la alcătuirea unei monografii a momentului. Domnul Viorel Ene mi‑a spus că membrii Asociaţiei nu vor să stea de vorbă cu mine, pentru că se tem că vor fi daţi în judecată, cum a păţit‑o muncitorul braşovean Werner Sommerauer, unul dintre „martorii” cărţii Ziua care nu se uită – 15 noiembrie 1987, Braşov, trimis, împreună cu mine, în faţa instanţei de către celebrul securist Ristea Priboi. E drept, pe atunci guverna Năstase. Pe atunci, frica sau interesul întuneca raţiunea. Între timp, după lungi şi istovitoare procese, am fost achitaţi. Şi a rămas o carte, reeditată, cu mult mai multe informaţii şi la treizeci de ani de la evenimente. Dar despre „13‑15 iunie 1990” nu există nici o monografie, nici o carte cu relatările celor care au avut de suferit de pe urma ultimului act al loviturii de stat date de Ion Iliescu, de activiştii şi securiştii săi, revoluţiei anticomuniste a străzii, din 16‑22 decembrie 1989. Există doar asemenea detalii disparate, pe care am reuşit să le public, oferind o imagine parţială asupra a ceea ce s-a petrecut în toţi aceşti ani cu cei ce au devenit ”moştenitorii Securităţii” şi care conduc încă, în bună parte, destinele României.