ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Noaptea de Rusalii a anului 1951: deportarea bănăţenilor, urcaţi în 66 de trenuri cu 3.670 de vagoane. Secretul din spatele tragediei de acum 70 de ani

În localităţile din partea de vest a României, plasate la graniţa cu Iugoslavia, în noaptea de Rusalii a anului 1951 (17 spre 18 iunie), s-a declanşat cea mai vastă operaţiune de deportare, căreia i-au căzut victimă 10.099 de familii, cu un număr total de 43.891 de persoane. Deportările n-au ţinut cont de vîrstă şi de starea de sănătate a celor supuşi măsurii. Listele s-au alcătuit după un singur criteriu: erau duşmani de clasă, sau puteau deveni. Din casele lor, zecile de mii de bănăţeni au fost duşi în zone aproape pustii ale Bărăganului şi lăsaţi acolo, să se descurce sau să moară. E o tragedie încă vie, în acele părţi ale ţării. Fiind încă nişte copii pe atunci, mulţi dintre deportaţii bănăţeni trăiesc încă, şi în aceste zile la Timişoara îşi rememorează drama. În cele de mai jos, prezint raţiunile ”politico-militare” de atunci şi ”dispoziţiile secrete” care au stat la baza ei.

RPR, în prima linie a unui război împotriva ”Călăului Tito”

În cursul anului 1950, relaţiile dintre Bucureşti şi Belgrad se deterioraseră constant. – ca reflex al furiei lui Stalin împotriva lui Tto, care refuzase ”tutela” URSS. După rezoluţia Cominformului, citită în iunie 1948 chiar în capitala României de către Gheorghiu-Dej, ”titoismul” a fost oficial incriminat drept similar celei mai înalte trădări, iar aparatul de propagandă comunist, din dispoziţia Moscovei, a lansat zi de zi atacuri vehemente la adresa ”clicii de trădători” ai lui Tito, puşi în slujba ”imperialismului anglo-american”. Tensiunea ameninţa să degenereze într-o invazie sovietică în Iugoslavia, anunţată de concentrări de trupe la graniţele ei cu Bulgaria şi România. Ea a escaladat pînă la momentul mutării teatrului de confruntare militară a blocului comunist cu aliaţii occidentali în Coreea.

Rapoarte secrete americane arată că CIA era surprinzător de exact informată cu privire la situaţia mişcărilor militare din România, relevînd că efectivele armatei sporiseră din ianuarie 1950 pînă în martie 1951 de la 186.000 la 205.000 de militari, la care se adăugau 66.000 în ”forţele interne de Securitate”, precum şi faptul că Ministerul român al Forţelor Armate primise de la sovietici un ”ajutor” de două divizii de tancuri T 34, amplasate în dispozitiv la graniţa cu Iugoslavia. Aceste pregătiri de război au stat la baza dislocării de populaţie din zona prezumtivului conflict, în vederea asigurării spatelui frontului.

Pintilie Gheorghe accentua la 1 martie 1950, la o şedinţă cu comandanţii Securităţii, necesitatea controlării informative masive a zonei de frontieră cu Iugoslavia, ca măsură preliminară în vederea alcătuirii viitoarelor liste de deportaţi. Coloman Ambruş, directorul Regionalei de Securitate Timiş, era atunci aspru apostrofat pentru rezultatele slabe obţinute: ”Este o problemă graniţa, nu este o graniţă oarecare, cu Republica Ungară sau Bulgară. Avem un sector greu, nu numai că avem graniţa, dar avem populaţia. Duşmanul s-a concentrat. Ambruş, (Coloman Ambruş, colonel, şeful Regiunii de Securitate Timiş – n.n.) dacă nu iei măsuri, să ştii că duşmanul îţi dă ţie primul în cap! Pentru noi nu este indiferent, trebuie să iei măsuri, să vezi cum se poate să pătrundem acolo. Dacă nu avem cadre, poate facem cu populaţia, cu Miliţia”.

Curînd, a început acţiunea de înregistrare în evidenţele secrete, a celor socotiţi ostili regimului şi a celor ce se încadrau în prevederile HCM 1154/1950 şi 326/1951, care stipulau citerii şo măsuri de ”internare în colonii de muncă” şi a ”stabilirii domiciliului obligatoriu” a continuat pînă în vara anului 1951.

Miliţiei i s-au fixat propriile îndatoriri în zona de frontieră, vizînd o evidenţă riguroasă a populaţiei şi a accesului în proximitatea graniţei. Prin Instrucţiunile nr. 77000/1951, se stabilea ca în apropierea frontierelor să aibă loc razii, patrulări în mijloacele de transport, legitimarea suspecţilor şi reţinerea celor care nu-şi justifică prezenţa în zonă sau nu au permis special de acces. Aceset măsuri au rămas valabile pînă în decembrie 1989, la căderea regimului comunist.

Directiva secreyă a MAI cu numărul 200 pune în scenă tragedia ”dislocărilor”

Zona frontieră avea o lăţime de 7 kilometri de la graniţă spre interior, în afara celei cu Iugoslavia şi parţial cu Ungaria, unde era extinsă la 25 de kilometri. ”Fîşia” avea la rîndul ei o adîncime de 1.000 de metri. În aceste zone cu regim special figurau 418 localităţi, dintre care 149 erau plasate chiar pe fîşie.

În localităţile plasate la graniţa cu Iugoslavia, în noaptea de Rusalii (17 spre 18 iunie 1951), s-a declanşat cea mai vastă operaţiune de deportare, căreia i-au căzut victimă 10.099 de familii, cu un număr total de 43.891 de persoane. Potrivit Directivei MAI nr. 200, care a stat la baza organizării ei, ”dislocaţii” au fost împărţiţi în trei categorii: din prima făceau parte cetăţenii străini, foştii funcţionari şi militari epuraţi, în a doua categorie erau cei încadraţi în prevederile HCM 326 (legionari, membri ai partidelor ”burgheze”), la care se adăugau ”chiaburi şi cîrciumari din comune”, iar în a treia categorie intrau un număr de foşti deţinuţi politici anticomunişti (în special legionari), care fuseseră eliberaţi şi se aflau pe la casele lor.

Exponenţii primelor două categorii figurau pe tabele alcătuite anterior şi ”verificate în teren” de Miliţie, iar cei din categoria a treia erau deportaţi în baza evidenţelor Securităţii. Celor din prima categorie li se punea doar în vedere să părăsească zona în 48 de ore, fără a avea dreptul să se stabilească în centrele urbane ”închise”, iar restul erau deportaţi într-un interval de 6-24 de ore, fiind însoţiţi pînă în localităţile de destinaţie fixate. Aveau dreptul să ia cu ei un număr restrîns de bunuri, casele şi inventarul rămas fiind predate unor ”colective de primire” formate din delegaţi ai Ministerului Agriculturii şi ai Sfaturilor Populare”.

Această masivă operaţiune prevăzută în detaliu în Directiva secretă cu numărul 200 a MAI avea ca scop declarat ”asigurarea zonei de frontieră cu Iugoslavia pe o adîncime de 25 de kilometric” şi privea acele ”elemente periculoase sau care pot deveni periculoase”.

Responsabilii cu deprtarea au fost recompensaţi cu cîte o mie de lei

Echipele mixte care au acţionat în teren au fost formate din activişti de partid, miliţieni, securişti şi militari din trupele de Securitate. Pregătirile s-au desfăşurat în cel mai mare secret: ”în data de 17 iunie 1951 au fost convocaţi toţi activiştii Regiunii de Partid Timiş şi cîţiva tov. membri de partid din întreprinderi şi instituţii, într-o şedinţă în localul Regionalei PMR, unde s-a făcut din partea tov. Isac Martin, prim secretar regional, şi tov. Feliceanu din partea Comitetului Central un instructaj la acţiunea ce trebuia aplicată. Din data cînd a fost comunicat scopul acţiunii, n-a mai avut nimeni voie să părăsească sediul Regionalei de Partid, pentru a se păstra conspirativitatea acţiunii. După ce s-a făcut repartizarea, fiecare a plecat în comuna sau satul unde a fost numit, fiindu-i puse la dispoziţie un camion, hrană rece, precum şi 1.000 lei. Operaţiunea s-a desfăşurat fără incidente grave şi fără a se întîmpina rezistenţă. Deportaţii au fost îmbarcaţi în trenuri şi trimişi către Bărăgan”.

Atît se spune în documentele de partid de atunci, în legătură cu o tragedie care a picat ca fulgerul peste mai mult de zece mii de familii din Banat.

Un raport al Regionalei de Securitate din 20 iunie 1951 arăta că ”din staţiunile de îmbarcare au ieşit spre staţiile de debarcare 66 de eşaloane, compuse din 2.622 vagoane cu 3.537 familii. În staţiile de îmbarcare se mai găsesc 1.048 vagoane cu 1.693 familii. Alte 3.276 familii aşteaptă să fie îmbarcate”. Deci, pentru deportarea bănăţenilor a fost necesar un total de 3.670 de vagoane…

S-au raportat cîteva ”incidente isolate”, care dau însă o măsră exactă a tragediei petrecută atunci. ”Cazuri deosebite sînt semnalate: cetăţeanul iugoslav Pater Matei din com. Gelu s-a spînzurat la cîteva ore după ce i s-a pus în vedere că trebuie să părăsească localitatea. Pe traseul spre destinaţie, în gări s-au făcut comentarii că această operaţie înseamnă pregătirea unui nou război”.

Dislocarea ”elementelor duşmănoase” din zona de frontieră cu Iugoslavia a fost coordonată la nivel central de o comisie condusă de Pintilie Gheorghe, directorul Securităţii. Succesul înregistrat în derularea ei fără probleme, ca şi efectul pe care l-a avut asupra restului populaţiei, care a putut vedea şirurile nesfîrşite ale miilor de vagoane cu nefericiţi smulşi din casele lor, pentru a fi deportaţi în cîmpia Bărăganului, unde aveau să trăiască ani la rînd în semi-bordeie din chirpici, suferind de foame sub arşiţă sau ger, au determinat autorităţile să continue şi să perfecţioneze practica deportării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu.

A fost astfel pus la dispoziţia Securităţii un arsenal de prevederi din ce în ce mai riguros elaborate. Acestea au făcut ca rolul ”profilactic” al poliţiei politice comuniste să poată fi pus în scenă şi Securitatea să-şi întindă plasa de frică deasupra României. Prin ”măsurile de siguranţă” îndreptate împotriva celor socotiţi, în baza unor informaţii sumare, potenţiali duşmani, Securitatea ”lichida” orice ameninţare la adresa stabilităţii regimului sovieto-comunist. Stabilirea vinovăţiei, în conformitate cu legile penale în vigoare, nu mai conta. Iar în cazul deportărilor, n-a contat că era vorba de copii sau bătrîni, de oameni sănătoşi sau bolnavi, peste zece mii de întregi familii au fost smulse cu totul din casele lor şi aruncate în arşiţa Bărăganului, pentru ani de zile.

Acolo, în Bărăgan, s-au născut mii de poveşti despre suferinţă, care nici pînă în ziua de astăzi n-au ajuns la urechea autorităţilor statului, un stat care n-a luat decît măsuri sumare de compensare a victimelor pe care le-a produs şi niciuna împotriva vinovaţilor.