ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Braşov, noiembrie 1987: ”Bă, ştii cine e ăla? – Ceauşescu! – Bă, ăla e tovarăşul Ceauşescu, f… mama ta! A luat tabloul din cui şi mi a zis: Ţine l cu nasul! A trebuit să sprijin tabloul lui Ceauşescu pe perete numai cu nasul, pînă n am mai putut”

„Abia aşteptam momentul acesta”

Dănuţ Iacob, unul din tinerii ieşiţi atunci în stradă este vicepreşedinte al Asociaţiei ”15 Noiembrie 1987”, a muncitorilor revoltaţi atunci, asociaţie condusă de Marius Boeriu, prietenul său cel mai bun, alături de care a mărşăluit pe străzile oraşului şi a suferit apoi anchetele Securităţii. Ei sînt prietenii mei vechi, chiar ”de cartier”, din vremea copilăriei mele din cartierul muncitoresc ”Steagu Roşu” din Braşov. Acum oameni în toată firea, atunci, în ziua care i-a propulsat în paginile istoriei erau – ca şi mine – nişte adolescenţi. Ca să vă faceţi idee despre cele petrecute în 15 noiembrie 1987, am ales relatarea ei dintr-o singură sursă: Dănuţ Iacob. Povestea unui tînăr şi a unei zile pe care nu o va uita niciodată.

”Pe 15 noiembrie votasem prima dată – aveam 19 ani. După care am plecat la serviciu şi am avut surpriza să văd oameni adunaţi, care se certau cu cei din conducere: primiseră fluturaşi de salariu, cu salariile mult diminuate. Era directorul Purcăreanu şi întîmplarea a făcut să mă aflu lîngă el şi să l pot auzi cum spune: Băi, nu vă convine, vă trimit în Valea Jiului! Femeile au început să l împingă, i am tras şi eu un picior, iar Purcăreanu a încercat uşor să iasă din grup. Realitatea este că abia aşteptam momentul acesta şi am început imediat să strig oamenii să iasă din secţii. La un moment dat, eram cam 200 de muncitori care ne deplasam spre toate secţiile, pentru a aduna un număr cît mai mare.

În dreptul secţiei 620, un inginer încerca să închidă uşa. Bineînţeles că am sărit cu picioarele pe el şi l am bătut acolo. Au ieşit băieţii, au luat o prin celelalte secţii şi spărgeam vitrinele. Eram cu Corneluş Vulpe şi spărgeam toate vitrinele, fiecare secţie avînd vitrine cu cele mai bune piese şi cu fotografii ale celor mai harnici, fruntaşi în întrecerea socialistă. În faţa unei secţii a încercat să intervină primarul Dumitru Calancea şi încă cineva din conducerea partidului. A fost huiduit şi a plecat imediat cu o Dacie neagră, cu număr de culoare galbenă. A urmat momentul cînd ne am adunat în faţa sediului administrativ şi am cerut să vorbim cu directorii. Nu a ieşit nimeni. S au aruncat piuliţe şi şuruburi în ferestre, apoi gamelele cu mîncare. Pe jos era numai varză, erau vreo douăzeci de gamele aruncate, numai cu varză. Toată mulţimea adunată a ieşit pe poarta uzinei, spre oraş. Unul dintre colegii mei a venit cu ideea să luăm steagurile – era ziua alegerilor. Am ţinut scara măgarului, Corneluş Vulpe a urcat şi a aruncat steagurile. Am luat doar steagurile tricolore – cu celelalte, ale partidului, s a făcut un foc. Şi cu cîteva steaguri, cei care eram acolo am ieşit pe Strada Poienelor, apoi pe Calea Bucureşti. Mergeam braţ la braţ cu colegii mei de muncă şi vedeam cum apar oamenii în balcoane şi ne aplaudau. Îmi aduc aminte, şi pot să jur cu mîna pe inimă, că aveau flori în mîini. De altfel, deşi eram în noiembrie, era o zi superbă.

Am ajuns în faţa Liceului de Informatică, unde se afla o secţie de votare păzită de un miliţian şi doi soldaţi. Cei doi soldaţi n au avut nici o reacţie, în momentul cînd miliţianul se îndrepta spre noi. Numai că nu a reuşit să ne spună mai nimic, probabil era curios ce se întîmplă, pentru că a fost bătut, dezbrăcat, i am rupt toate hainele de pe el. Imediat după ce s a încheiat acest episod, Marius Boeriu m a întrebat dacă ştiu Deşteaptă te, române! Sincer, habar n aveam, cred că ştiam versurile, dar nu mai ţineam minte melodia. Ne am întors către oameni şi am întrebat dacă e în stare cineva să dea tonul. A răspuns Farcaş Iosif – îmi aduc aminte că avea şi o voce aparte, un timbru vocal pe care n am să l uit niciodată, el, unugul, cum îi spuneam noi, a fost cel care a cîntat primul Deşteaptă-te, române şi toţi l-am, urmat, oamenii au reuşit să cînte melodia şi imediat a început să se strige „Jos Ceauşescu!”. Ne blocasem. Se striga în sfîrşit „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!” şi „Jos dictatura!”. După care am reînceput să cîntăm din nou, mai bine, Deşteaptă te, române!, iar pînă la sediul partidului, o distanţă cam de un kilometru, s a strigat „Libertate!”, „Jos Ceauşescu!”, „Ajunge, nu mai vrem să fim minţiţi!”. Tot în acea zonă a apărut un grup imens de copii, foarte mulţi copii pe care i am pus în faţa noastră. Ei mergeau în fruntea coloanei, pentru că cineva spusese că în felul acesta am putea să i convingem pe soldaţii care aveau armament să nu tragă în noi.

Copiii erau zglobii, veseli, prinşi şi ei de atmosfera aceea, nu ştiau exact ce se întîmplă cu noi, cum, de fapt, nici noi nu prea ştiam ce avem de făcut şi nici unde vrem să ajungem. În felul acesta ne creşteau şi nouă rîndurile, mai ales că se alăturau coloanei mulţi oameni care veneau de la piaţă sau de la cumpărături. Troleibuzele se deplasau uşor pe lîngă oameni, iar noi ne feream de ele. La un moment dat, am început să tragem captatorii şi băteam cu pumnii în maşini, pentru a i îndemna pe oameni să coboare şi să ni se alăture. Unul dintre şoferi s a dat jos şi a venit cu noi. Atunci, fiind troleibuzul blocat, celelalte n au mai putut să circule.

”Mă nimerisem cu unul, Vasile, de la Sculărie, şi împreună cu el aruncăm caşcavalul pe fereastră”

Cînd am ajuns la Consiliul judeţean de partid, curios fiind, am intrat să văd interiorul. M a izbit imaginea candelabrului mare din hol, care era luminat, dar între timp ieşise primarul Calancea, personajul pe care îl mai văzusem la uzină. A încercat să spună ceva, iar în momentul acela, cîteva femei din spatele meu l au luat la bătaie cu cozile de lemn ale steagurilor tricolore. Nu ajungeau să l atingă, ne loveau mai mult pe noi, cei din faţă, dar la un moment dat un steag l a atins exact în ochi, i s a spart arcada, a ţîşnit sînge din ea şi l au lăsat pe jos în mîinile femeilor. Cred că au început să l îngrijească pe iarba din faţa clădirii. Steagul pe care l a luat în cap a fost reacţia oamenilor la vorbele lui: „Sînteţi voi tari acum, dar mîine vedeţi voi!”. Femeile care l au bătut, tot ele îl oblojeau. Noi, restul, am intrat în clădire. Primul lucru pe care mi l amintesc este o scrumieră nichelată sub formă de tub, pe care am aruncat o într o parte. Fiind în hol, am avut un sentiment ciudat privind candelabrul acela superb. Mai tîrziu, am aflat că majoritatea celor arestaţi au trebuit să declare că au spart candelabrul. Eu am trecut în declaraţie scrumiera – mă speriasem că cereau pe candelabru zeci de mii de lei. În hol n am apucat prea mult să mă minunez, pentru că lumea se îmbulzea, aproape că ne călcau în picioare. Am urcat scările prin partea dreaptă, am intrat într o cameră unde era un frigider plin cu pepsi, mi am pus la brîu 2 3 sticle şi am început să le dau şi celorlalţi. Deasupra era o pîine mare, imensă, bine crescută. Am rupt o bucată şi am aruncat o. Cineva a luat pîinea şi a ieşit cu ea afară spunînd: „Fraţilor, pîine!”, pentru că aveam şi pîinea pe cartelă. Pînă la urmă n am apucat să iau nici o sticlă de pepsi, le am dat pe toate şi au şi căzut pe jos. Apoi am intrat într o cameră mai mică, unde se afla o stivă de caşcaval. Mă nimerisem cu unul, Vasile, de la Sculărie, şi împreună cu el am început să aruncăm caşcavalul pe fereastră şi tot de acolo zburau portocale şi banane, aruncate de alţi colegi ai mei. Probabil faptul că oamenii vedeau cum trăiesc membrii de partid a întărîtat lumea şi mai tare.

Birourile din partea dreaptă a clădirii fiind închise, cineva a spus că unii dintre noi ar putea fi închişi în acele săli. S au spart uşile cu geam cu tot, cu tocuri, s au smuls şi am început să intrăm şi în celelalte săli. Nu erau decît calculatoare, telefoane, birotică – dar furia care pusese stăpînire pe noi ne îndemna să aruncăm totul pe geam. Am continuat să urcăm un etaj mai sus şi în felul acesta m am întîlnit cu Marius Boeriu, prietenul meu şi coleg de muncă. Avea în mînă un briceag. cu care se chinuia să desfacă tabloul lui Ceauşescu. Într un final a reuşit să l arunce pe geam. A urmat la rînd o altă sală, cred că era locul unde se ţineau şedinţele. Deşi acum pare amuzant, dar asta dovedeşte cît de îndobitociţi eram, îmi aduc aminte că am văzut în acea sală un individ mic de statură care, împreună cu alţi patru, se chinuia să vorbească la un telefon roşu. Toate telefoanele erau sparte, dar el încerca să vorbească la acest telefon roşu cu fir direct, fără discul rotativ, care avea ton şi atît. Alo, Europa Liberă? – întreba. Alo, Europa Liberă? Evident, nu răspundea nimeni. Tipul acela mic tot striga: Europa Liberă, am cucerit partidul! şi altele asemenea, dar către nimeni. El îşi făcea treaba acolo, iar noi continuam cu devastările.

La un moment dat, căzînd tabloul lui Ceauşescu, s a făcut brusc lumină. Tabloul acoperea o parte din ferestre şi după ce el nu mai era agăţat, am putut să mă uit pe fereastră şi să observ ce se întîmpla afară. Era lume cît vedeai cu ochii. Nu se mai striga nimic, dar era un vuiet, un zgomot ciudat, care te făcea să te simţi straniu. După ce am privit pe fereastră, am ieşit din sală şi am reuşit să mă întîlnesc cu sora mea pe scări, care îmi spunea că trebuie să ne întoarcem la muncă. M a luat de mînă, jos am întîlnit o şi pe soţia mea, şi am plecat împreună către uzină. Mă gîndeam să escaladez un gard, să mă schimb şi să plec acasă, pentru a nu fi văzut de nimeni. Dar am intrat prin faţă. M am întîlnit cu tatăl meu, care era ofiţer de serviciu la secţie şi care m a întrebat unde am fost – nu reuşeam să vorbesc cu el, pentru că nu mai aveam voce, şi m am dus în vestiar şi m am schimbat. Picioarele mă usturau, din cauză că fusesem încălţat cu bocanci cu talpă de lemn şi mersesem kilometri întregi pe jos. Cînd am plecat, nu am ieşit pe poarta întreprinderii, ci tot prin pădure, pe un drum ocolit. Stabilisem cu soţia să mă aştepte la sora mea acasă. Cînd am ajuns la ei, nu mai aveam voce deloc – nu puteam să scot un cuvînt, atît de răguşit eram. Cumnatul meu îmi spunea că dacă vor începe arestările, pe mine mă vor ridica imediat. Mi au făcut ou frecat cu zahăr, să mi revină vocea. Avea sora mea vreo 10 ouă în frigider – reprezentau o raţie întreagă pe o lună. Le am mîncat pe toate”.

”Mi au atras atenţia că nu mă mai numesc Iacob Dănuţ, ci sînt numărul 416”

Luni dispăruseră Corneluş Vulpe şi alţi prieteni din grupul meu. Ne am gîndit să profităm de faptul că, avînd o echipă de fotbal cu care jucam între secţii, ne putem întîlni după meciuri să stăm la o bere. Nu se ştia cînd ne mai vedem şi în felul acesta puteam să stăm de vorbă. A doua zi, după ce am fost la o nouă rundă de discuţii, pentru că dispăruseră încă vreo doi din secţie, am ajuns acasă pe la 10 seara. Locuiam în Săcele şi pe drum m am întîlnit cu un fost coleg de clasă, ospătar la un restaurant, şi care mi a spus: Vezi că ai fost căutat de nişte securişti. El îi ştia bine pe securişti, pentru că aceştia veneau şi chefuiau la separeurile restaurantului unde lucra fostul meu coleg…

Au folosit tot felul de metode în timpul anchetei. Formula de adresare era cetăţene anchetator. Ne spuneau că nu sîntem tovarăşi cu ei, partidul ne educase, ne crescuse, iar noi nu am ştiut să apreciem toate aceste eforturi. Un tip creţ, cu mustaţă, mă punea să mă uit pe nişte fotografii. Îşi lăsa geaca de piele jos, scotea pistolul şi l punea pe masă. După aceea ieşea din cameră şi revenea după cîteva minute crezînd că voi lua pistolul, care oricum nu avea gloanţe. Trebuia să mă uit după colegii mei, să i identific în fotografii. La un moment dat, vine un altul: Ce faci, bă? Tu umbli în acte? – şi urma bătaia. Am aranjat fotografiile, le am pus în birou în timp ce intra celălalt: Bă, te ai găsit în poze? – Păi, ştiţi că…. M a luat şi el la bătaie. Eram bătut şi dacă mă uitam în poze, eram bătut şi dacă n o făceam. Mă întrebau, arătînd tabloul de pe perete: Bă, ştii cine e ăla? – Ceauşescu – Bă, ăla e tovarăşul Ceauşescu, f… mama ta! A luat tabloul din cui şi mi a zis: Ţine l cu nasul! A trebuit să sprijin tabloul lui Ceauşescu pe perete numai cu nasul, pînă cînd n am mai putut s o fac şi l am scăpat pe jos. Nu se spărsese, dar următoarea repriză de lovituri era asigurată. Am fost pus să stau într un picior în timp ce eram supravegheat de un cîine lup care stătea în poziţia şezut în faţa mea. Dacă încercam să las piciorul jos, cîinele mîrîia, mă avertiza că se pregăteşte să mă atace.

A urmat ancheta de la Bucureşti. În subsolul de la Rahova mi s au dat haine de militar peticite şi o bonetă pe cap. Mi au atras atenţia că nu mă mai numesc Iacob Dănuţ, ci sînt numărul 416: Dacă ai uitat o singură dată numărul acesta, eşti mort, aşa că îmi tot repetam în cap cifra 416. Deschideau vizeta, strigau 416, închideau vizeta şi deschideau uşa. În acel interval de 15 20 de secunde trebuia să mă pregătesc pentru anchetă: să mă îmbrac şi să stau în picioare cu faţa întoarsă spre dreapta, pentru a fi văzută. Îmi aduc aminte de o anchetă care se prelungise pînă seara tîrziu. La un moment dat sună telefonul de pe biroul anchetatorului. Acesta ridică receptorul, vorbeşte cîteva minute şi îmi zice: Ia uite, bă, nevastă mea nu mă crede că sînt la muncă! A întors telefonul către mine şi a început să mă bată, spunîndu mi să urlu. Cînd a ridicat receptorul, se auzea cum femeia rîdea. - Ei, te ai convins? – şi a închis telefonul.

Pe toată perioada anchetei reuşisem să nu mai dau nici un nume nou, altele decît cele pe care deja le declarasem la Braşov. Recunoscusem că am participat, dar nu mai dădusem nici un alt nume în afară de cele ştiute de ei. Într o cameră în care se afla un ofiţer mai în vîrstă şi care îmi făcea portretul psihologic, mi au spus că mama şi soţia mea sînt deja arestate şi că numai prin declaraţiile mele le mai pot salva. Totul era regizat, pentru că eu eram considerat în continuare o persoană necooperantă. Scrisesem că am spart şi distrus lucruri din birourile Comitetului judeţean de partid, dar nu a fost de ajuns. M au trimis la bicicletă, o cameră rece şi întunecoasă, pe ai cărei pereţi curgea întotdeauna apă. În acea cameră umedă m au dezbrăcat la chiloţi şi m au încătuşat de o verigă într o poziţie în care numai vîrfurile de la degetele picioarelor mai atingeau pămîntul. Am stat acolo suficient timp, nu ştiu, nu pot să mi dau seama cît, iar la un moment dat mi am pierdut şi cunoştinţa. Din cauza durerilor, foamei şi bătăilor, n am mai rezistat. După ce am fost scos de la bicicletă, pînă să fiu adus în cameră am fost însoţit de un ofiţer, cred că era colonel, pentru că avea trei stele mari, şi introdus într o cameră capitonată în roşu. Am stat acolo preţ de un minut, după care s a deschis cealaltă uşă a ei şi am ieşit. Mă însoţeau în celulă, unde m au lăsat vreo jumătate de oră să mă refac, în aşa măsură încît să fiu capabil să semnez declaraţia finală, cea în care spuneam că sînt de acord să suport cheltuielile, sînt de acord cu orice pedeapsă pe care o voi primi şi că voi încerca, avînd în vedere tinereţea mea, să mă reabilitez şi să fiu un sprijin partidului. Era o declaraţie angajament la finalul căreia, culmea ironiei, scriam că nu am dat o sub presiune sau fiind constrîns.

Dimineaţa, după ce s a dat deşteptarea, stăteam aliniaţi cu toţii. Se organizau şi era forfotă mare, pentru că urma să ne îmbarce în autocare şi să ne întoarcem la Braşov. Coloana era formată din trei autocare, însoţite de numeroşi soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră. La Braşov am fost debarcaţi în sala de şedinţe a Miliţiei, la ultimul etaj. Acolo ne au aliniat, a venit generalul Mihalea (şeful Miliţiei – n.n.), unul micuţ, şi ne a întrebat pe fiecare dacă ne am recuperat bunurile. Ţin minte că mie îmi lipsea legitimaţia şi 100 lei. I a zis însoţitorului meu, cpt. Dulgheru, să mi dea banii – acesta s a executat imediat. Ne au dus pe fiecare acasă, cu cîte un însoţitor care ne a pus în vedere că trebuia să ne pregătim pentru a doua zi, să avem haine decente şi să ne hrănim. Urma procesul.

Au fost unii dintre noi care stăteau la cămin şi au zis că nu au unde să facă baie, nu au ce mînca – şi i au dus la hotelul partidului. Pe mine, cpt. Dulgheru m a urcat într o Dacie şi am fost dus acasă. A deschis uşa şi a intrat în casă, direct, fără să sune. Nu mi dădeam seama cum arătam, nu avusesem posibilitatea să mă uit în oglindă pînă atunci, dar am văzut o pe maică mea cum striga: Alecule! Alecule! Credea că a intrat cineva străin în casă şi se speriase. După care se uita la mine, fără să aibă nici o reacţie. Tata s a ridicat din pat şi întreba ce căutăm în casă, iar eu am izbucnit în plîns. Nu mi venea să cred că nu mă recunosc… Aranjează te frumos. Mîine să pui o haină curată pe tine, mi a zis. N-am să uit niciodată acele momente. Cum vă spuneam, în prima clipă mama a reacţionat de parcă a văzut unul străin în casă şi s-a speriat. Şi după aia, s-a uitat aşa la mine şi n-a avut nici o reacţie, dar nici o reacţie, nimic. Taică-miu, bineînţeles, cînd a auzit forfota în casă s-a ridicat din pat şi  a zis şi el către Dulgheru ce-i cu tine, mă, aicea, ce cauţi în casa mea?!, Stai domnule, că uite, ţi-am adus băiatul acasă. În momentul ăla, pe mine m-au bufnit lacrimile, ă maică-mea nu m-a recunoscut. Cînd m-am dus şi m-am uitat în oglindă, îmi intraseră ochii în orbită, slăbisem, arătam ca dracu şi aveam faţa plină de bubiţe, efectiv nu mă recunoşteam nici eu. Nu mai zic că, după ce au început lacrimi, maică-mea mai să sară la ăsta la gît, ăsta a rămas calm şi a deschis frigiderul, maică-mea luase vreo trei cîrnaţi şi zice uite că are băiatul meu ce mînca… l-aţi nenorocit, l-aţi omorît. Plîngea maică-mea, plîngeam eu, plîngea nevastă-mea, taică-miu, era o durere acolo, jale. Căpitanul Dulgheru zice: Vin mîine dimineaţă la ora 6, să fii treaz, fă o baie, încălzeşte nişte apă (că nu era apă caldă), aranjează-te frumos, să pui o haină curată pe tine şi vin să te iau. Şi a ieşit.

Am trecut şi peste chestia asta  şi dimineaţa pe la ora 6, m-au luat, m-au dus la miliţie, unde iar ne-a îmbarcat în autobuze şi ne-am dus la proces. De-acolo, ne-am dus la miliţie, ne-a zis să ne ducm să ne facem lichidarea. Atunci ne-a lăsat liberi pentru prima dată pe stradă. Ne-am întîlnit cu Farcaş, cu Vulpe, cu toţi de gît, ne-am dus în secţie. În secţie oamenii se uitau la noi ca la nişte mumii, mortăciuni, parcă treceau aşa prin noi, era ca o sfidare, nu vorbea nimeni, era mormînt. Ne-am dus la magazie, am luat fişele de-acolo, nu conta ce-ai pierdut, ce sculă, tăiau tot, dă-o dracului de sculă, în cinci minute am fost terminaţi. În mod normal, o lichidare dura trei zile minim, dacă-i găseai pe toţi la birou să-ţi semneze, dacă nu-i găseai pe toţi la birou, o săptămînă, inclusiv biblioteca (nu conta dacă ai sau nu abonament, trebuia să-ţi semneze că n-ai nici o datorie, CAM, la armată, la Gărzile Patriotice, la social, deci, dura cam trei zile pînă la o săptămănă, iar la noi în maxim 20 de minute a fost gata tot şi asta la toţi, nu în 20 de minute pentru fiecare. De acolo, ne-au zis că sîntem liberi pînă a doua zi la ora 8, cînd trebuie să ne întîlnim în faţa clubului, pentru repartiţia noului loc de muncă, unde trebuia să ne ispăşim condamnarea. Acolo, într-o sală de la personal, intram cîte trei-patru inşi, erau trei patru şmecheri din ăştia, îţi luau cartea de muncă şi iţi spuneau: Rîmnicu Vîlcea, Piatra Neamţ, eu ţin minte că a ieşit Boieriu, îl aştepta taică-su’ în faţă, taică-miu era lîngă el şi-a zis: Piatra Neamt, - Oh, a făcut taică-su’. Am ieşit şi eu şi-am zis: Rîmnicu Vîlcea. Unde p… mă-sii e Rîmnicu Vîlcea? Atîta mi-a zis Marius: Bă, ce noroc ai avut, eşti aproape mă, nici 200 de kilometri nu sînt. Atunci parcă m-am mai liniştit un pic, aşa. A doua zi, tot la ora 8, trebuia să ne prezentăm la Miliţie cu cartea de muncă şi-au zis să ne punem la noi strictul necesar: o pijama, o pereche de chiloţi, o cămaşă de schimb. N-am mai văzut Braşovul pînă în 1990, desi fusesem condamnat la această pedeapsă la locul de muncă, de fapt o deportare, pentru şase luni”.

Un om, o istorie. Aceasta e, de fapt, ”România normală”, cea demnă şi modestă. Departe de bătăi cu pumnul în piept. Dănuţ Iacob, destinul şi povestea sa arată cît de departe e România normală, a oamenilor simpli, de România lozincilor prezidenţiale, sau de partid. Ca şi această zi, 15 noiembrie, care ne aminteşte nu numai o zi a istoriei, ci şi puterea reală a mulţimii oamenilor simpli, de care cei de la putere nu au încetat să se teamă.