ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: ”După 15 zile de carceră, deţinutul a fost dus la infirmerie cu picioarele cangrenate: fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. Cînd i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit talpa picioarelor, care putrezise”. Comandantul lagărului a fost un pensionar de lux al tranziţiei

Un destin cît o istorie

Cormoş F. Florian s-a născut la Oradea, în 8 martie 1927. A avut o origine socială sănătoasă, aşa cum aveau să constate ofiţerii trimişi în teritoriu în 1947 de către Pintilie Gheorghe şi Alexandru Nicolski. Cei doi răspundeau în acea vreme, de Secţia Organizatorică a Comitetului Central al Partidului Comunist, dar şi de încadrarea în Corpul Detectivilor şi, ulterior, în Securitate a noilor cadre. Partidul avea nevoie de un braţ înarmat. Florin Cormoş nu a izbutit iniţial în această direcţie; dar, pentru că Securitatea şi Miliţia alimentau cu destine celulele închisorilor şi ale lagărelor, tînărul utemist Cormoş, mai puţin dotat, dar cadru de nădejdie, a fost trimis să facă cursurile de şase luni ale nou-înfiinţatei Şcoli de Cadre a MAI de la Oradea, care pregătea gardieni şi comandanţi ai lagărelor şi penitenciarelor României comuniste. Din nefericire, arhiva acestei şcoli speciale (mai funcţionau încă două, una la Breaza şi alta la Tîrgu Ocna, în acea perioadă) nu s-au păstrat, sau e păstrată foarte bine, cum s-a întîmplat adesea cu aceste arhive care ascund dosarele personale ale cadrelor Securităţii, ”braţul înarmat al Partidului“.

Tînărul Cormoş a avut parte de un program sever: trezirea la 5.30, o jumătate de oră igienă personală, o oră aranjarea cazarmamentului şi micul dejun, la orele 7 în sala mare, unde se conspecta şi articolul de fond din ”Scînteia” şi se făcea prima oră de învăţămînt politic al zilei. Şi aşa mai departe, într-o rutină care îndoctrina cu ură. Ură de clasă, ură faţă de semeni care trebuiau lichidaţi, pentru că erau ”duşmanii poporului”. Cu foarte rare excepţii, aşa cum am văzut în mai multe situaţii, această spălare a creierului a funcţionat.

Dar Cormoş Florian a fost, de departe, foarte bun. Tocmai de aceea, a fost repartizat imediat după absolvire să conducă o colonie penitenciară nou-înfiinţată, la Cernavodă – era ridicată din scînduri şi cu multă sîrmă ghimpată, de jur-împrejur, în acea frumoasă şi paşnică luncă a Dunării care se vede de sub piciorul podului lui Anghel Saligny. Erau aduşi în acea colonie mai ales ţărani din sate în care porniseră revolte împotriva colectivizării, a cotelor agricole împovărătoare care îi lăsau, practic, muritori de foame pe cei care refuzau înscrierea la „colectiv“. 

Cînd a ajuns acolo, în calitate de comandant, Cormoş abia împlinise 24 de ani. Avea un viitor în faţă, dacă îşi putea dovedi devotamentul faţă de puterea democrat-populară şi arăta că a înţeles ce înseamnă ”ura de clasă”. Întrucît avea de administrat viaţa sau moartea duşmanilor de clasă, a administrat cu mare succes moartea lor. Că erau ”duşmani”, nu-i aşa? Ce povestesc unii dintre cei care au supravieţuit lagărului de la Cernavodă, pare desprins din romane de groază; dar este adevărat, totul s-a petrecut la picioarele podului peste care trenuri cu sindicalişti, utemişti şi pionieri mergeau în tabără la mare, ca recompensă pentru devotamentul arătat Partidului, pe şantierele muncii şi ale minţii. Acolo, după ce i-a administrat 15 zile de carceră unui deţinut, tînărul Cormoş a admis ca acel deţinut să fie dus la infirmerie, cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. Cînd infirmierii i-au tras cizmele, picioarele putrezite i-au rămas înăuntru, iar deţinutul, un tînăr de 23 de ani, a murit, în lipsa oricărui tratament, în chinuri cumplite.

În colonia de muncă de la Cernavodă se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, raţiile de hrană neîndestulătoare şi epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină, pur şi simplu. O parte dintre deţinuţi şi-au găsit sfîrşitul în chinuri, cum e cazul relatat mai sus. Despre cel mort, a consemnat într-un raport chiar medicul de lagăr: ”După 15 zile de carceră, deţinutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise. I-am făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoş Florian, nu a aprobat”. Deţinutul Ion Răpciug – un tînăr de 23 de ani – avea moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de cîteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953. E una din cele 115 victime, morţi în lagărul de la Cernavodă, atîta cît acesta a fost condus de Florian Cormoş.

”Ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo, pînă mori”

În sadismul lor, Cormoş şi gardienii conduşi de el obişuiau să se distreze, punîndu-i la cele mai grele munci pe deţinuţii bolnavi şi întodeauna prelungind ziua de muncă pe ploaie, pe arşiţa cea mai mare sau în ger. Cei mai mulţi, ţărani fiind, erau aşa cum au fost arestaţi, numai în izmene şi cămăşi. Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă, din dispoziţia lui Cormoş, fără hrană timp de 24 de ore, urmată de una, trei sau cinci - nu zile, ci săptămîni, de carceră. Carcerele erau nişte gropi săpate în pămînt, cu grilaje deasupra, mustind de apă şi de-a dreptul inundate, atunci cînd nivelul Dunării creştea. Unii deţinuţi au fost bătuţi acolo, la Cernavodă, pînă la desfigurare, rămînînd infirmi pe viaţă.

Iată o relatare a unei asemenea fapte, consemnată într-un proces verbal din arhivele fostei Securităţi. E vorba de depoziţia unui deţinut: „În luna decembrie a anului 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă de sînge şi m-a dus la comandantul Cormoş. Acesta m-a bătut pînă am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandantul Cormoş. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile, am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul Cormoş m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo pînă mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurîndu-mă“.

Deţi­nutul de mai sus a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţerii superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit în carcerele aceleiaşi colonii de la Cernavodă alţi şase deţinuţi, morţi. Comandantul, căpitanul Cormoş, a susţinut că trebuiau să rămînă acolo pînă la ispăşirea întregii pedepse. Florian Cormoş a fost judecat şi condamnat în vara anului 1953 la ani grei de închisoare, dar după numai un an de detenţie a fost eliberat şi şi-a reluat activitatea în sistemul penitenciar.

Pensionar încă din 1989 cu o pensie de colonel, Florian Cormoş n-a avut nicio mustrare de conştiinţă. Dimpotrivă, s-a declarat nevinovat şi s-a socotit el însuşi o ”victimă a regimului”, pentru condamnarea pe care a primit-o, ca urmare a abuzurilor sale criminale. Am făcut o sesizare penală în februarie 2014 la parchetul General cu privire la crimele lui, încadrate drept crime împotriva umanităţii, dar nu s-a întîmplat decît că bătrînul torţionar Cormoş a ajuns în atenţia presei. A dat interviuri inclusiv la BBC. A murit nederanjat de nimeni, cu o pensie de general.

Florian Cormoş a fost parte dintr-un lung şir de torţionari, a cărei deconspirare a fost începută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în anii în care l-am condus. Sesizasem, în legătură cu faptele sale, organele aşa-zis abilitate. Am scris despre el şi alţii ca el, numeroase articole şi cărţi. Dar, nu a existat de-a lungul anilor nicio voinţă politică, pentru aducerea torţionarilor în faţa instanţei de judecată. Excepţie făcînd Vişinescu şi Ficior, cazuri prea flagrante, pentru a mai putea fi ocolite şi persoane care n-au avut niciun fel de ”spate”, în tranziţie.

Gîndindu-mă la cei morţi, la aducerea în faţa judecăţii a celor care au ucis, ca o tîrzie recunoaştere de către stat a crimelor săvîrşite împotriva propriilor cetăţeni, nu pot decît să constat că trăim încă în umbra acestor crime. Am lăsat criminalii, securişti, magistraţi, gardieni, miliţieni, să trăiască netulburaţi şi plătiţi cu pensii mai mari de şapte ori decît acelea ale victimelor lor; plătiţi, culmea, chiar din impozitele percepute de Stat, de cetăţenii României - cei care au făcut obiectul urii şi al crimei lor. Dar, despre asta voi scrie într-un articol următor.