COMENTARIU Marius Oprea: Comandantul navei Petrov, cadidat la primăria Capitalei

Băsescu candidează din nou. Slavă Domnului, numai pentru Primăria Capitalei. În mod vădit, nu cu scopul de a ajuge primarul Bucureştilor, un post pe care nu şi-l doreşte pentru că îi întrerupe salariul de la Bruxelles, ci pentru un ”joc de acoperire”, de protejare a trecutului de turnător. Gestul de a candida, aşa cum l-am văzut justificat într-o intervenţie televizată în care nu-şi putea ascunde starea de probabilă ebrietate, ori dacă nu de serios dezechilibru emoţional este gestul unui om disperat. Implacabil, trecutul său a ieşit la iveală. Chiar dacă, în mod absurd, verdictul de informator al Securităţii în ”dosarul Petrov” îi va fi favorabil, un viitor proces în ”dosarul Pădure”, unde e sigură atît identitatea de ”sursă” a Securităţii”, cît şi acţiunile lui care au dus la măsuri ale Securităţii împotriva cetăţeanului belgian de origine română George Pădure, nu va mai putea avea aceeaşi soartă. Pînă acolo, Traian Băsescu îşi face însă griji din cauza lui Petrov şi a judecării la Curtea Supremă a dosarului în care apare colaborator al Securităţii, sub acest pseudonim. Nava lui de june turnător la Liceul de marină ia apă.

Tocmai de aceea candidează, pentru că, socoteşte el, încurcă serios demersurile liberalilor în susţinerea lui Nicuşor Dan, de la care ia procente, favorizînd-o astfel pe Gabriela Firea. Îşi face, după mintea lui, prin acest gest, un loc la masa negocierilor, cu puterea: un verdict favorabil la Supremă, la schimb cu retragerea candidaturii, ori a anunţului sprijinirii candidatului PNL-USR-PLUS. E o naivitate, dar e în stilul lui de a gîndi politica şi justiţia. Şi-a făcut socoteala şi că în cazul unui verdict nefavorabil sieşi, poate oricînd poza în victimă a unui ”proces politic” pentru că a încurcat jocurile puterii, aşa cum instumenta el prin DNA zecilor de inamici ai săi, cînd tăia şi spînzura, sub stindardul ”luptei anticorupţie”. Dar e numai o iluzie, a unui om beat de sine. Pentru că, în fond, pentru foarte mulţi deja, Traian Băsescu nu mai înseamă mare lucru. Trebuie că ultimele dezvăluiri, care nu mai lasă loc îndoielii, au creat, pe lîngă furie şi disperare în cazul împricinatului, o mare amărăciune în sufletele admiratorilor săi înfocaţi, de odinioară. N-aş vrea să fiu nici în locul Andreei Pora, nici al lui Dan Tapalagă, Gabriel Liiceanu sau Vladimir Tismăneanu, ca să-i amintesc pe cei mai vocali dintre ei. Toţi tac chitic acum, loviţi de o bruscă amnezie.

Minciuna lui Băsescu este uriaşă. Sigur pe sine, declara în octombrie 2004, întrebat dacă în rapoartele trimise în ţară de la Anvers a „turnat” pe cineva, că „n-am scris rapoarte Securităţii. Exclus. Şi vă asigur că, dacă exista un astfel de document, era în presă demult. Este exclus. N-am făcut aşa ceva”. La procesul pe care i l-a intentat lui Mugur Ciuvică în 2004, pentru că a spus de el că ar fi turnat la Securitate (ceea ce s-a adeverit acum), afirma sub prestare de jurămînt că ”nu am semnat niciun angajament, nu am semnat nicio notă informativă şi nu am dat niciun fel de informaţii (…), nu am avut legături cu persoane ce făceau parte din Securitate, niciodată nu am fost contactat de un astfel de reprezentant”.

Asupra acestei afirmaţii aş vrea să mă opresc puţin. Documentele din dosarul de urmărire a lui George Pădure arată că acesta intrase în vizorul Securităţii, care-l bănuia că lucrează pentru serviciile secrete belgiene, după refuzul său de a se mai întoarce în ţară, în 1981. Un document din dosarul Pădure, un raport din 14 septembrie 1989 arată că Securitatea din Constanţa era extrem de bine informată în legătură cu el, graţie sursei ”Traian”, deconspirat de către CNSAS în luna mai a acestui an, la cererea lui George Pădure, ca fiind nimeni altul decît Traian Băsescu. Acţiunile acestuia au fost, după cum reiese dintr-o notă transmisă de către el Securităţii, atent dirijate, pentru a aduna informaţii despre ”transfug”. În urma raportului din septembrie către Bucureşti, serviciul de contraspionaj din Constanţa a primit ”undă verde” pentru urmărirea lui Pădure în continuare (existau reţineri, pentru că acesta, revenit în ţară ca turist, fusese chemat cu ceva vreme în urmă la o ”avertizare” la Securitatea din oraş, pentru comentariile sale ”denigratoare” la adresa regimului, ocazie cu care ameninţase cu relaţiile lui la nivelul conducerii cluburilor de fotbal Steaua şi Dinamo). Ca urmare, după ce-l ”spionase” în luna mai pe George Pădure la magazinul său, informatorul ”Traian” a fost  retrimis în misiune. ”Reluînd subiectul Pădure, care a mai făcut obiectul unei note informative în luna mai, relatez următoarele”, îşi începe Traian Băsescu delaţiunea, în 25 septembrie 1989. Este deci clar: ştie că redactează o ”notă informativă” şi nu un raport. Şi, pentru a îngroşa certitudinea că ştie cui o adresează (adică unui ofiţer din Securitate, căci cine mai cerea pe atunci ”note informative”, arată în continuare: ”în conformitate cu cele discutate acasă, am încercat să obţin informaţii adiţionale despre Pădure”. Două lucruri reies de aici: ”sursa Traian” ştie foarte bine că raportează unui securist cu care discutase ”acasă”, şi o făcea de la Anvers. Cum rămîne deci, cu declaraţia din 2004, precedată de jurămîntului pe Biblie, că n-a dat note informative, că n-a cunoscut niciun securist înainte şi după 1989 şi că n-a trimis de la post din străinătate niciun raport la Securitate? Las la o parte că Traian Băsescu n-are Dumnezeu. Problema e seninătatea cu care ştia că, prin delaţiunile sale, făcea un imens rău semenilor. O adnonare a unui raport al Securităţii din Constanţa propunea, urmare a notelor informative ale lui Băsescu ca George Pădure să fie declarat indezirabil în România, pe o perioadă de cinci ani. Generalul Aurelian Mortoiu, şeful Direcţiei a III-a, a aprobat demersul. E lesne de imaginat tăvălugul declanşat de Securitate asupra familiei Pădure din ţară, fapt confirmat de declaraţiile făcute într-o emisiune TV de către victima turnătoriilor lui Băsescu.

Traian Băsescu a turnat cu cinism şi fără scrupule. A făcut-o din cauza setei nesăţioase (de putere), a avantajelor pe care fără îndoială colaborarea cu Securitatea i le-a adus, măcar că aceasta închidea ochii la bişniţa pe scară largă, care a făcut încă de atunci din el un om foarte bogat. O altă acţiune a lui din primăvara anului 1989 a avut consecinţe mult mai tragice. Băsescu a împiedicat tentativa de a rămîne în Belgia a ospătarului Ilie Labiş, de pe nava ”Piatra Olt”, care primise o ofertă tentantă de la George Pădure. Se mîndrea din nou cu acţiunea lui, în raportul către Securitate din septembrie, cît şi cu rolul pe care l-a avut la îmbarcarea nefericitului ospătar, pentru repatriere (după uzanţe, în stare de arest), pe nava ”Tutova”. Care avea să fie soarta lui Labiş, era clar pentru ”sursa Traian” şi numai el o mai ştie, deocamdată: atît tentativa, cît şi acţiunea ”trecere frauduloasă a frontierei” se pedepseau cu închisoare, de pînă la trei ani şi jumătate. Dar Traian Băsescu nu ne va spune niciodată, pentru că tocmai el l-a trimis la închisoare. Practica exersată în 1989 i-a devenit obişnuinţă, în cei zece ani în care a condus România, cînd oricine îi ieşea din cuvînt, putea privi lumea printre zăbrele, în aplauzele unui public încîntat de succesul ”luptei anticorupţie”, cum numea preşedintele Băsescu ridicarea turnătoriei la rang de virtute. Dar asta este o altă discuţie. Cum şi aceea potrivit căreia ar fi fost ofiţer acoperit. Ar fi vrut el. N-a fost decît un turnător meschin şi eficient.