PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea | Între Pavilionul 5 al lui Matei Balş şi Pavilionul 6 al lui A. P. Cehov

”Să privim adevărul în ochi”, a spus aseară ministrul sănătăţii Vlad Voiculescu, într-o conferinţă de presă în care s-a uitat pe alături. Asta şi voi face. În cele întîmplate vineri la Spitalul ”Matei Balş” din Bucureşti, pe care le-am urmărit din primele momente, am înţeles (mai mult decît oricînd) cît de puţin contează oamenii în ochii puterii. Pentru autorităţi era şi este mai important să găsească vinovaţi, pentru a-şi ascunde propria vinovăţie. Aceea a nepăsării criminale. Şi, în disperarea lor, i-au ignorat şi îi ignoră şi pe cei morţi, şi pe cei vii.

România lui Cehov şi a lui Goya

”În curtea spitalului e un mic pavilion înconjurat de o pădure de scaieţi urzici şi cînepă sălbatică. Acoperişul îi e ruginit, hogeacul pe jumătate dărîmat, treptele scării putrede şi pline de iarbă, iar din tencuială n-a rămas decît urma. Faţada dă spre spital, iar spatele spre cîmp, de care îl desparte gardul cenuşiu, cu ţepi de cuie, al spitalului. Şi cuiele acestea, înfipte cu vîrful în sus, şi gardul, şi pavilionul însuşi au aerul trist şi blestemat pe care-l capătă la noi numai clădirile care servesc de spitale şi de închisori”.

Aerul subru al ”Pavilionului 6”, descris de Cehov în nuvela sa cu acelaşi nume a fost îmbărcat vineri la noi de un alt pavilion spitalicesc, cu numărul 5, din România – de la spitalul ”Matei Balş”.

În nuvela lui Cehov e vorba despre nebunie. În telenovela românească, care s-a derulat vineri sub ochii noştri e vorba tot despre un fel de nebunie, o pierdere a raţiunii, împinsă spre nepăsare şi cinism, dar şi despre moarte.

”Somnul raţiunii naşte monştri” e titlul celei de-a 43-a gravuri din ”Capriciile” lui Goya, care ilustrează în imagini fantasmagorice, delirante, cum voinţa, raţiunea, echilibrul sînt învinse de ipocrizie, mîrşăvie, vicii, stupiditate. E aluzia critică şi satirică a lui Goya la adresa lumii spaniole de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, pe care o găsesc acum potrivită României noastre. Aşa cum imaginea suferinţei şi a nebuniei cuprinse în ”Salonul 6” a lui Cehov o găsim în cele întîmplate în Salonul 5 al spitalului ”Matei Balş”.

Aici sîntem. Între Cehov şi Goya.

Al cincilea mort

Prima ştire despre găsirea unui al cincilea cadavru ars la spitalul care a luat foc vineri înainte de ivirea zorilor a apărut la ora 11 şi 24 de minute. Victima a fost găsită carbonizată în baie, a spus ministrul de Interne Lucian Bode. Trecuseră peste şase ore de la stingerea incendiului, timp în care nimeni nu l-a observat. Pentru că în România nimeni n-are ochi pentru victime. Ele nu se mai pot împotrivi, nu fac niciun scandal, nu te filmează cu telefonul. Nici măcar nu mai votează.

Pompierii au stins focul, i-au evacuat pe pacienţi şi au plecat. Asta a fost treaba lor. Morţii au rămas în urmă, carbonizaţi în paturile lor. Cadavrul acelui pacient disperat, care şi-a căutat salvarea în baia care despărţea cele două saloane incendiate a fost găsit întîmplător, de poliţiştii care au scotocit locul, în căutare de probe, pentru a stabili cărui mort îi aparţine vinovăţia pentru incendiu. Sau cărei asistente. Sau cărui electrician. Sau prize. Sau aeroterme. Sau ţigări – de parcă bolnavlilor de Covid, cu plămînii atacaţi de virus, le mai ardea de fumat.

Pacienţii din ”polul frigului” de la Pavilionul 5 (aşa cum mi l-a descris un prieten externat de acolo, cu cîteva zile înaintea incendiului) fuseseră deja, înainte de a se lumina de ziuă, duşi la alte spitale. Pompierii plecaseră şi ei, lăsînd locul criminaliştilor. În zori, la poarta spitalului, rudele celor internaţi asaltau, disperaţi, cu întrebări pe oricine le ieşea în cale – dar nimeni nu ştia dacă ai lor sînt printre cei morţi sau nu, ori că au fost evacuaţi şi unde. Le ţinea piept un poliţist amabil şi trist, îmbrăcat într-o vestă albastră, pe spatele căreia era inscripţionat cuvîntul ”Dialog”. Zadarnic. N-avea ce să le spună.

Nimeni n-a ştiut să le răspundă. Asistenta şefă şi celelalte două asistente din tură de la Pavilionul 5 al spitalului ”Matei Balş” se aflau duse, cu mandat, la ”Serviciul Omoruri” al Poliţiei Capitalei, să dea cu subsemnatul. Fişele pacienţilor, completate de ele cu pixul, ca la începuturile medicinei, erau, în tot acest timp, închise în fişetul de la capătul pavilionului. Erau ”probe” şi deci numai la dispoziţia anchetatorilor. Asta e cea mai bună dovadă că trăim într-un stat poliţienesc şi nu într-o ţară.

Asistentele, în loc să-şi vadă de pacienţi şi să monitorizeze care şi unde e dus, să trimită către noua destinaţie şi fişele lor medicale, să indice din primul moment identitatea victimelor din salonul care a ars mai întîi şi să-şi poată da seama cine e pacientul găsit mort în baie, au fost însă duse la ”audieri”. Nimeni nu mai ştia, prin urmare, în primele ore cîţi pacienţi au fost transferaţi şi unde şi cine ar fi putut să fie morţii arşi, în lipsa acelora care îi îngrijiseră, îi cunoşteau şi le completaseră fişele. Aşa că disperările rudelor pacienţilor au rămas vreme îndelungată fără răspuns, pînă tîrziu, spre amiază. Fără să-i pese cuiva.

Într-o ţară adevărată contează omul. Mai ales cînd nefericirea face să se afle în postura de victimă. Primii la care s-au gîndit însă autorităţile nu au fost oamenii, lăsaţi ore întregi înspăimîntaţi, în neştiinţă, afară, în frig, la poarta spitalului, în aşteptarea unui răspuns, care întîrzia să vină. Ci inculpaţii. Pentru că aşa sîntem toţi în ochii lor, ai autorităţilor şi politicienilor. Atunci cînd nu sîntem potenţial vinovaţi, sîntem oricum restanţieri, datornici, rău-platnici şi în cel mai bun caz frivoli şi pretenţioşi, cînd e să votăm odată la patru ani. Dar oricum ne lăsăm uşor fraieriţi. Îndodeauna se găseşte cineva care să ne cîştige încrederea.

Pentru a o trăda imediat după vot.

Muntele de hîrtie

Autorităţilor nu le-a păsat nici după dezastrul de la Piatra Neamţ. Atunci, medicii de la ATI, în frunte cu doctorul Săndesc de la Timişoara au conceput un plan, pentru preîntîmpinarea unor alte incendii în spitale, care se aprind unul după altul, ca torţele şi s-au dus cu el la Cotroceni, unde preşedintele Iohannis convocase o ”Comisie”. Ca atîtea altele, nu a fost una de lucru, cum s-a spus, ci doar una de imagine: proiectul doctorului Săndesc a rămas doar pe hîrtie.

Şi iată cum un alt spital a luat foc, şi alţi bolnavi de Covid au murit arşi de vii, în paturile lor. Sau în baie. Victime, de fapt, ale unei campanii electorale continue şi cinice, a unui simplu joc de imagine, care se dovedeşte murdar şi criminal.

Autorităţile nu s-au descurcat mai bine nici la stabilirea identităţii victimelor carbonizate în spitalul ”Matei Balş”. Presupuşii aparţinători au fost chemaţi la IML ieri, de la ora 8, ca să aştepte iarăşi ore întregi afară, în frig, întîlnirea cu moartea celor dragi lor. Oficialii noştri sînt specializaţi în programările propriilor întîrzieri. Comunică perfect lipsa lor de disponibilitate de a comunica. Sînt dispuşi doar la dialogul cu sine, ca nebunii din Pavilionul 6 al lui Cehov.

Înăuntrul Institutului de Medicină Legală, cei de acolo completau iarăşi nişte fişe. Tot pe hîrtie. Arătînd, de fapt, neputinţa unui stat şi al diriguitorilor lui, care se acoperă sub un munte de hîrţoage, pe sine şi propria vinovăţie şi incompetenţă, pline altfel de ifos şi declaraţii, care încep cu ”vom reforma din temelii”. Cu studii de fezabilitate, cu proiecte. Toate rămase pe hîrtie. Hîrtii cu care ne acoperă ochii, pentru a-şi păstra cel mai de preţ bun al lor – puterea de a ne conduce şi de a ne orbi.

Există doar o certitudine în România. Că şi cea mai crudă moarte se îmbracă, fără niciun pic de milă şi compasiune, în adeverinţe, formulare, adrese, tipizate. Toate ştampilate. Ele sînt Haina Morţii. Se face după lege, cu ştampilă, căci legea rămîne şi e mai presus de moarte. Şi la kafkiana ”poartă a legii”, regula e aşteptarea. Aştepţi să ţi se înmîneze o adeverinţă. Căci, ce e moartea, dacă nu un certificat? Iar morţii din Pavilionul 5, o încadrare în litera lui? Chiar cînd moartea vine ”in rem”. Fără făptuitori, de parcă coboară din cer, deşi autorii ei – nu ”morali”, ci cît se poate de reali şi nesimţitori în turnul puterii lor, prin lipsa de empatie faţă de semeni, sînt chiar aici şi ne conduc, spun ei, spre o viaţă mai bună – de fapt, ţinîndu-ne pe loc, sub un munte de hîrtie.

Între Pavilionul 5 şi 6, acolo unde somnul raţiunii naşte monştri.