Marius Oprea PREZENTUL FĂRĂ PERDEA / Viktor Orban face valuri pînă peste Ocean, din ”piscina” românilor: americanii, încîntaţi de ”orbanism”, că de ”iohannism” nu poate fi vorba

Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi puneţi-i alături pe Ciucă şi Orban

Cine ar fi crezut? Bineînţeles că la o asemenea amplificare au contribuit, din plin, ”trompetele” de la Bucureşti, care, în loc de chemarea ambasadorului ungar la Bucureşti şi înmînării unei note de protest ferme acestuia, au preferat ”publicitarea” indirectă a lui Viktor Orban. Aşa a ajuns un discurs al acestuia la o întîlnire ”de nişă”, dacă e să o privim măcar în context central-european, un adevărat ”mesaj-manifest” al conservatorilor radicali. Orban n-a crescut singur, ca lider al acestuia, l-au ajutat din plin politicienii de la Bucureşti, în special liberalii şi liderul lor necontestat, preşedintele României Klaus Iohannis. Şi publicitatea negativă e tot publicitate – e ceea ce nu par să înţeleagă politicienii noştri, ca principiu simplu al comunicării.

”Orbanismul” nu poate fi un model, cu toată publicitatea admirativă sau negativă, făcută din varii motive, de la servilism la prostie fudulă, decît ca o repetiţie generală pentru o radicalizare a dreptei, care o apropie mai mult de iliberalism, prin nuanţele sale rasiste, xenofobe şi revanşarde. M-aş feri să fac o apropiere de fascism. E prea mult. Dar şi aceste nuanţe separă tranşant ”orbanismul”, în opinia mea, de un suveranism sănătos.

Discursul susţinut la Universitatea de Vară şi Tabăra Studenţească „Tusványos” de premierul Ungariei Viktor Orbán, care a ajuns pînă în Statele Unite ale Americii a pregătit, cu dibăcie, vizita acestuia acolo. Unde n-a fost prmit deloc ca un oarecare preşedinte al unei ţări de undeva, din estul european, ci drept un adevărat lider-ideolog al dreptei. Această ”creştere nesănătoasă”, ca în economie, de la un discurs într-o tabără de vară, pînă la o adevărată platformă-program n-ar fi fost posibilă fără reacţiile disproporţionate ale rivalilor săi, care au ţinut fie să-şi afişeze ”patriotismul”, în cazul politicienilor români, supăraţi că ”pe teritoriul ţării noastre” s-a putut petrece aşa ceva (de parcă ar conta localizarea unui discurs, şi nu conţinutul său), ori al numeroşilor susţinători ai globalismului şi corectitudinii politice.

Dar, ce a spus de fapt Orban sîmbătă, 23 iulie, la Tuşnad? Am citit integral discursul său. Şi pot spune, dincolo de conţinut, că e o lecţie de elocvenţă politică, dar şi de erudiţie. Orban începe cu o foarte bună găsită ”captatio benevolentia”: ”Este o plăcere să vă văd. Zsolt Németh m-a rugat să vin aici în această dimineaţă cu avertismentul că voi vorbi exact jumătate din timpul pe care îl voi dori. „Jumătate” este un cuvânt bun în limba maghiară. Papa a fost întrebat odată câţi oameni lucrează la Vatican, iar el a răspuns jumătate. Ei bine, voi încerca să-mi expun punctul de vedere în mod coerent. Nu va fi uşor de ascultat, pentru că am multe de spus şi mă aştept să fie fierbinte. Dar până la urmă un miel sănătos trebuie să fie în stare să-şi îndure blana”. Pe cîţi policieni români i-aţi auzit, vorbind liber, astfel?

Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi puneţi-i alături pe Nicolae Ciucă şi Viktor Orban. Cea mai mare parte a discursului acestuia e despre problema resurselor Europei. Nu doar cele energetice, ci inclucîndu-le pe cele demografice. Şi cu constatarea unei crize generalizate. Ca urmare, ”deceniul care se deschide acum în faţa noastră va fi în mod clar un deceniu de pericol, incertitudine şi război, după cum ilustrează scenele de aici (e momentul în care în public apare pancarta cu „Transilvania, pământ românesc” şi se creează o busculadă, iar Orban îi compară subtil, pe cei veniţi cu ea,  cu ”drogaţii de pe poduri” din Budapesta – n.n.). Oricît s-ar strădui cei ce se tem în legătură cu viitorul Transilvaniei, aceasta n-a fost o ameninţare la adresa ţinutului românesc.

Ameninţarea, în viziunea lui Orban, vine din altă parte: ”Am intrat într-o epocă a pericolului, iar pilonii civilizaţiei occidentale, consideraţi cândva de neclintit, se clatină” a susţinut el în continuare, după care a reiterat teme din discursurile sale mai vechi, dar într-o formă de o deosebită elocinţă. Prima din ele este legată de pierderea sentimentului de siguranţă: ”obişnuiam să credem că trăim în carapacea protectoare a ştiinţei şi ne-am pricopsit cu COVID. Am crezut că Europa nu poate intra din nou în război şi acum există un război în vecinătatea Ungariei. Şi am crezut că Războiul Rece nu se va mai putea întoarce niciodată, iar acum mulţi lideri mondiali lucrează pentru a ne reorganiza viaţa într-o lume în blocuri”.

Orban mai spune că ”există un fel de aşteptare apocaliptică care devine din ce în ce mai puternică. Întrebarea este dacă este posibil ca milioane de oameni să înţeleagă greşit ceea ce li se întâmplă? Explicaţia mea pentru acest fenomen este că starea noastră de rău este un sentiment de viaţă fundamental occidental. El provine din faptul că civilizaţia occidentală îşi pierde forţa, puterea, autoritatea şi capacitatea de acţiune”. Îl citează apoi pe Spengler, vorbind de ”declinul occidentului”, dar spune că, pe lîngă componenta spirituală, Europa şi-a pierdut puterea materială de odinioară. Cum ar spune românii, europenii sînt săraci şi fuduli. Singurul lucru care le-a rămas sînt ”încrederea (în sine – n.n.) şi capitalul; întrebarea e ce se poate face cu ele”.

Orban a spart carul de oale suveraniste cu bîta rasismului

Răspunsul la întrebarea retorică şi-î dă Viktor Orban, singur: pentru mai toate problemele majore, răspunsurile trebuie să vină de la propriile guverne naţionale şi nu de la supraguvernul de la Bruxelles, care va tinde să ia de la cei ce au (inclusiv gaze sau energie) pentru cei ce n-au (”ne putem aştepta la acest lucru”, avertizează el), în numele conservării ”idealurilor înalte” ale ”Green Deal”-ului şi promovării energiei regenerabile, prin renunţarea la cea clasică. Apoi, Viktor Orban trece la problemele demgrafice şi avertizează că, în viitor, pentru că au loc ”mai multe înmormîntări decît botezuri”, naţiunea ungară va tinde să dispară şi ”Ungaria ne va fi luată”. La întrebarea firească ”de către cine”, pe care nu o pune, răspunsul este unul indirect, prin aceea că Orban trece la problema migraţiei.

Aici,”firul roşu” al discursului său conduce însă spre  o destinaţie periculoasă, în aceste timpuri tulburi. Dacă peste tot ar fi fost linişte şi pace, discursul premierului ungar ar fi stîrnit o furtună într-un pahar cu apă. Aşa, cu războiul din Ucraina, criza economică şi energetică europeană, cu recrudescenţa dreptei de nuanţă extremistă în Franţa şi Italia, lucrurile nu stau deloc la fel. Orban începe abordarea prudent: ” Migraţia a divizat Europa. Aş putea spune că Occidentul a fost divizat. O jumătate este o lume în care popoarele europene şi cele non-europene trăiesc împreună. Aceste ţări nu mai sunt naţiuni. Aceste ţări nu sunt altceva decât nişte conglomerate de popoare. Aş spune chiar că nu mai este vorba de Occident, ci de post-Occident, iar în jurul anului 2050, conform legilor matematicii, va avea loc ultima schimbare demografică: proporţia persoanelor de origine non-europeană va creşte la peste 50% în oraşele din această parte a continentului”. Îngrijorător şi corect, pentru scepticii anti-imigraţionişti, o falsă problemă, pentru cei ce sînt adepţii globalizării.

Dar apoi Viktor Orban îşi începe derapajul, atît de mult comentat: ”Există o lume în care popoarele europene sunt amestecate cu oameni din afara Europei. Aceasta este o lume de rasă mixtă. Iar noi suntem noi, adică oamenii din Europa se amestecă unii cu alţii: se mută, îşi iau locuri de muncă, se mută. Astfel, de exemplu, în Bazinul Carpatic, nu suntem de rasă mixtă, ci pur şi simplu suntem un amestec de popoare care trăiesc în propriile noastre patrii europene”. Diferenţa între ”rasa pură” şi ”rasa mixtă”, o probă evidentă de rasism pe care Viktor Orban o face într-o clipă de slăbiciune şi sinceritate e cea care-i compromite discursul.

Mai este însă o propoziţie, care a scăpat atenţiei ”analiştilor” noştri din politica dîmboviţeană, care s-au năpustit în special asupra ”incorectitudinii politice” şi a rasismului lui Orban. E de fapt singura ameninţare care priveşte (subtil, cum altfel), viitorul Transilvaniei: ”Atunci când stelele sunt potrivite şi vremurile sunt bune, aceste popoare se contopesc într-un fel de sos ungaro-panonimic, creând o nouă cultură europeană proprie. Pentru asta am luptat întotdeauna”. Adică, o mare ”federaţie” panonică, altfel spus, ”Ungaria Mare”.

Dar numai ”incorectitudinea politică” crasă, din propoziţia care spune că ”suntem dispuşi să ne amestecăm unii cu alţii, dar nu vrem să devenim o rasă mixtă” a fost cea sancţionată de ”patriotul român”, fie el liberal sau pesedist, fie el Ciucă sau Iohannis, nu şi propoziţia pe care am semnalat-o şi din care maghiarimea prezentă la Tuşnad a înţeles ce era de înţeles – de aceea, liderii UDMR nu înţeleg să se dezică prea uşor de discursul lui Viktor Orban.

E Viktor Orban un pericol pentru democraţia liberală? Răspunsul este da pentru că e foarte inteligent şi determinat. E Viktor Orban un pericol pentru România? Răspunsul e că nu direct şi imediat, pentru că el visează deja la ceva mai măreţ. E Viktor Orban capabil să devină un model pentru suveranismul european, contrapus ”guvernului global” şi ”politicii de directive” a celui de la Bruxelles? Răspunsul e că după discursul de la Tuşnad, nu. A fost mult mai departe de suveranism, chiar de naţionalism, ajungînd spre o tentă evident rasistă şi xenofobă. Şi-a compromis un discurs altfel extraordinar, care ar fi putut deveni unul ”de manual”, în cărţile de istorie politică. ”Şi-a dat arama pe faţă”, cum se spune pe la noi. Aşa, discursul său de la Tuşnad va fi unul de referinţă, pentru recrudescenţa extremismului de dreapta în Europa, nu dacă, ci atunci cînd acesta se va petrece.