Marius Oprea: ”Şi împăratul, şi soldatul”

Omul îşi proiectează în genere temerile în viitor, construind scenarii ale dezastrelor chiar în situaţii normale. Cu atît mai mult acum, cînd coronavirusul a afectat întreaga planetă, gijile s-au înteţit. Ce va urma, e o întrebare care strînge inimile.

Deşi nu cred că ar trebui să fie aşa. Lumea, după pandemie, va trece fără îndoială prin schimbări radicale. În primul rînd, de natură economică. Dar există destule resurse pentru a evita o foamete globală, de care se tem cei mai mulţi, chiar cetăţeni din unele state avansate. Am văzut deopotrivă şi în Germania, nu doar în România – unde avem tendinţa să dăm vina pe caracterul ”gregar” al românilor – supermarketuri luate cu asalt.

În mod paradoxal, produsul cel mai căutat, din China şi pînă în miezul Europei în acele prime zile ale pandemiei a fost hîrtia igienică. M-am întrebat de ce tocmai ea, iar răspunsul vine de la faptul că sulul alb şi moale de celuloză în straturi este ”liantul” cel mai puternic între om şi statutul său de ”animal civilizat”. Nicio tehnologie nu o poate suplini, iar fără această condiţie de igienă indispensabilă, omul decade – chiar în proprii săi ochi. Dar toate s-au rezolvat. Rafturile s-au umplut la loc, iar temerile s-au spulberat. La noi, drojdia, dispărută peste noapte şi ajunsă obiect al speculei, a reapărut pe rafturile magazinelor.

La fel, se va întîmpla şi în legătură cu o eventuală criză economică globală. De vreme ce pandemia ne face ”egali în sărăcie”, aceasta va fi evitată, după părere mea, pentru că nu va mai exista o bătălie atît de acerbă pentru resurse şi nicio competiţie economică şi politică globală ca înainte de pandemie.

Acum, practic, nu ne mai lipseşte nimic – în afara libertăţii de mişcare. Cînd o vom avea şi pe aceasta, cu ”mască sau fără mască”, viaţa va reveni la normal. Sau la ceva ce seamănă, cît de cît, cu ”normalul” de dinainte de coronavirus.

Sînt două motivele care mă fac optimist, în această mare sceptică în legătură cu viitorul. Mai întîi, un element care ţine tot de natura umană, invocată la începutul acestui text. Din săptămînile de izolare, de solitudine, vom ieşi noi înşine altflel. Mai buni, îndrăznesc să spun. Faptul că nu ne-am văzut atîta vreme cu ceilalţi ne-a făcut să-i iubim mai mult şi defectele lor, înainte socotite insurmontabile, să le trecem cu vederea. Să ne analizăm pe noi înşine şi să ne preţuim, şi nu să dispreţuim vecinătăţile umane. Să fim mai grijulii, atît cu noi înşine, cît şi cu semenii. Am văzut semne de solidaritate neaşteptată, în aceste săptămîni ale pandemiei. Am văzut că, în genere, s-au respectat regulile impuse, deşi neplăcute - şi nu numai din teama de amenzi. Că oamenii s-au ajutat unii pe alţii, că multe din impulsurile de a găsi ţapi ispăşitori pentru propriile necazuri s-au redus, că mulţumirea sufletească tinde să surclaseze, în genere, mulţumirea materială. În mod straniu, abia acum vom înţelege definiţia epicureană a fericirii – ”absenţa suferinţei din trup şi a tulburării din spirit”. Şi vom tinde să fim fericiţi astfel.  

Am înţeles, în sfîrşit, că în faţa morţii – care, mai mult decît oricînd, acum nu alege – sîntem cu toţii egali. Cum scrie la Evanghelie, ”Şi împăratul, şi soldatul”. Al doilea motiv al optimismului meu ţine de responsabilitatea politică, şi nu doar în ceea ce-i priveşte pe guvernanţii noştri, ci o responsabilitate la nivel global. Pe care am perceput-o mult mai prezentă. Guvernanţii au înţeles că poartă pe umerii lor greutatea ţărilor guvernate şi că, dacă tot s-au bătut o viaţă întreagă pentru această putere, ea implică o egală responsabilitate. Şi că gesturile populiste, insulare şi izolaţioniste de genul celui al lui Boris Johnson, care se considera pe sine şi pe britanici imuni la coronavirus, de vreme ce ”ieşiseră din UE”, se plătesc scump, chiar la nivel personal. În mod simbolic, după ce a ignorat pericolul, premierul britanic s-a infectat el însuşi. şi îndrăznesc să cred că a coborît de pe patul de spital un alt om. O ultimă ştire, aparent minoră, arată că statul britanic a alocat cercetătorilor de la Oxford 20 de milioane de lire. Tind să cred că şi impetuosul Donal Trump va trece, cît de curînd, printr-o transformare similară.

Nivelul de responsabilitate a crescut, în aceste săptămîni, la toate palierele societăţii globale. De acum înainte, nu cred că vom mai asista la ”scăpări de viruşi” din laboratoare. În fine, s-a înţeles că un ”război bacteriologic” se întoarce şi-l devastează, fără să-l ierte, şi pe cel care l-a iscat. Că, în genere, e foarte uşor să porneşti un război, dar foarte greu să-l opreşti. Fie că e vorba de un război în strictul înţeles al cuvîntului sau de competiţia economică globală.

Trăim parcă într-o lume mai curată. Inclusiv din punctul de vedere al poluării. Şi vom rămîne, sper, aşa. În zilele acestei pandemii, ca în toate împrejurările similare din istorie, s-au măsurat limitele naturii umane şi, slavă Domnului, am ieşit pe plus. Ştirile pozitive sînt mult mai numeroase în raport cu acelea negative, excluzînd cifrele morţilor din cauza COVID 19 care, oricît ar scădea, nu ne pot bucura pînă cînd nu devin zero. La finalul acestei pandemii, cred că vom fi mult mai responsabili şi solidari într-un efort comun, pentru o lume mai bună, decît am fost vreodată de la finele celui de-al doilea război mondial încoace. ”Şi împăratul, şi soldatul” vor fi mult mai apropiaţi, nu numai în faţa morţii, ci şi în viaţă.