PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Austria e Belarusul din miezul Europei: ”neutră”, dar rusofilă prin istorie, politică şi economie, ţară în care Putin lucrează prin interpuşi

Istoria unei neutralităţi decise la Moscova

Austria nu este o ţară NATO. Ba chiar mulţi austrieci se declară împotriva Alianţei Nord-Atlantice. De fapt, în epoca postbelică Austria a fost mult mai apropiată de URSS, decît de Occident, la ale cărui ”valori” capitaliste a aderat, dar rămînînd un cap de pod rusesc în Europa. Nu din punct de vedere militar – în strategia de după cel de-al doilea război mondial, statul austriac a fost utilizat drept ”calul troian” al Moscovei în lumea occidentală, pentru interesele sale economice şi de spionaj. Aşa a fost, aşa a rămas. Dacă politicienii noştri ar fi ştiut măcar puţină istorie, ar fi putut să prevadă: votul extinderii spaţiului Schengen n-a fost al Austriei, ci al lui Putin. Toate datele istorice demonstrează acest fapt.  

În 1955, Austria a semnat la Moscova un ”memorandum” privind ”neutralitatea perpetuă” a ţării. A fost o condiţie a retragerii trupelor sovietice din ţară, la un deceniu de la încheierea războiului şi o condiţie a tratatului semnat ulterior, în acelaşi an. În paralel, s-au retras din ţară şi trupele aliate. La 26 octombrie 1955, Austria devenea  o ţară independentă şi ”perpetuu neutră”, la decizia şi după planul sovietic.

Decizia n-a fost, deci, una a austriecilor, care nici nu erau în poziţia de a fi cei care ar fi putut să impună o asemenea condiţie, ci a ruşilor. Era o epocă a ”destinderii” în plan militar între cele două ”blocuri”, comunist şi capitalist. Austria a devenit astfel, ”ţară capitalistă”, cu voie (şi misiune) de la Moscova. Ulterior semnării acestui Memorandum, parlamentul austriac a adoptat legea constituţională privind neutralitatea perpetuă a Austriei, statuată în Constituţia ţării, ca şi Tratatul de Stat al Austriei, semnat apoi de guvern şi reprezentanţii forţelor aliate, care şi-au retras, la rîndul lor, trupele, care timp de zece ani fuseseră faţă în faţă cu cele ale Armatei Roşii, pe cel mai ”cald” front în ”războiului rece”. 

Austria e neutră de numai jumătate de secol. Odinioară un imperiu, ”Sfîntul Imperiu Roman”, care domina Europa, din partea sa centrală pînă în Spania şi Italia, a fost o mare putere a lumii. Acum, mai are doar puterea de a crea probleme, pe care o foloseşte din plin ca ”ambasador” al unei alte puteri a lumii. Chiar dacă se declară neutră, de fapt istoria şi prezentul arată că Austria e departe de a fi astfel, de facto. Istoria ei a fost foarte departe de neutralitate, am simţit-o şi noi, românii, avant la lettre, cînd după 1867, sub numele de ”Imperiul Austro-Ungar” şi-a întins stăpînirea asupra Balcanilor de vest şi pînă în Ucraina de astăzi. Ca fostă stăpînitoare a acestor teritorii, Austria acţionează într-o ”logică istorică”, în alianţă cu fostul ”Imperiu Ţarist”, devenit astăzi Federaţia Rusă, condusă de noul ei ţar, Vladimir Vladimirovici Putin. Ceea ce nouă, sau altor europeni ne pare ”inacceptabil” în ordine politică, pentru austrieci intră într-o logică istorică determinată şi clară, de ultimele pagini ale trecutului lor habsburgic, cînd în secolele XVIII-XIX s-a cimentat alianţa cu Imperiul ţarist, începînd cu războaiele ”coaliţiei creştine” austro-ruse împotriva Imperiului Otoman şi cu rolul jucat de aceeaşi coaliţie, în secolul următor, în înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 în Europa. 

Graniţele Austriei au fost mult restrînse, prin tratatul de la Saint Germain, din 1919. Ţara şi-a dovedit nostalgiile imperiale un deceniu şi jumătate mai tîrziu, cînd austriecii s-au alăturat cu entuziasm lui Adolf Hitler, pentru a-şi recîştiga ”spaţiul vital”, teritoriile pierdute (de fapt, ţările vecine). Rezultatul celui de-al doilea război mondial a readus-o în interiorul tratatului de pace de la finele primului război, iar la 10 ani după ce a suferit o nouă înfrîngere, Austria a devenit independentă şi neutră. ”Neutralitatea a fost singura modalitate prin care Austria a reuşit să obţină plecarea forţelor de ocupaţie", explică în zilele noastre politologul austriac Heinz Gärtner, menajîndu-şi orgoliul naţional. Nu Austria şi-a decis neutralitatea, ci ea i-a fost dictată de URSS în 1955, pe atunci în acord cu Statele Unite şi puterile aliate din Europa. A fost, la acel moment, o decizie convenabilă pentru toţi. Calculul greşit al Occidentului a fost subestimarea Rusiei de a controla prin reţelele sale ”subterane” o ţară ”neutră”. De fapt, devenită curînd cap de pod al spionajului sovietic în Occident. Cum acţionează şi în prezent.

Austria are în mod cert o afinitate pentru cultura occidentală, a cărei parte a fost, cît şi pentru sistemul de economie de piaţă şi valorile democratice. E un dat istoric, pe care ruşii n-ar fi putut să-l modifice. Aşa că în 1955 au ”legiferat” acest fapt, prin Tratatul încheiat cu Austria pe 26 octombrie. Ţara a devenit curînd sediul mai multor organisme internaţionale, ale puterilor occidentale. Cele mai importante sînt Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), cît şi o mulţime de organizaţii ale Naţiunilor Unite. Locuri numai bune, în care o adevărată armată de spioni şi agenţi de influenţă ruşi pot acţiona nestingheriţi, ca pe propriul lor teritoriu – pentru că aşa se şi simt, în Austria. Ca acasă.

Politologul citat, Heinz Gärtner, nu vede o contradicţie între statutul de neutralitate al ţării şi faptul că Austria găzduieşte şi este parte în aceste organisme ale ţărilor occidentale. Spune că ”nu este vorba despre o atitudine neutră, ci despre neutralitate militară”. Singura ţară care pare a fi înţeles rolul de ”cal troian” al Austriei în construcţia politică europeană e Marea Britanie, care s-a opus (ca şi URSS, dar care a făcut-o formal) la aderarea Austriei la Comunitatea Europeană, precursoarea Uniunii Europene – a cărei membră a devenit în 1995. În ceea ce priveşte NATO, Austria ”nu are voie” să adere la NATO, dar de fapt aşa cum o afirmă răspicat şi politicienii ei, ca şi mare parte a populaţiei, nici nu vrea. Este, e drept, formal membră a organizaţiei Parteneriatul pentru Pace (PfP) a NATO, promovînd ”cooperarea bilaterală”. Dar la acestea, Austria a aderat la un an, după ce a făcut-o şi Federaţia Rusă.

Putin şi Austria lui

În aprilie 2022, cancelarul austriac Karl Nehammer a făcut o vizită la Moscova, formal pentru a-i cere preşedintelui Putin să înceteze războiul împotriva Ucrainei. Înainte de vizită, el a ţinut să reitereze, într-o declaraţie de presă, că ”Austria a fost neutră, Austria este neutră şi Austria va rămâne neutră". Ulterior vizitei, 50 de personalităţi din ţară, din lumea afacerilor, societatea civilă şi mediul academic i-au adresat un apel preşedintelui federal Alexander van der Bellen, să examineze dacă politica de neutralitate a ţării mai e  potrivită în aceste vremuri. ”Din punct de vedere istoric, diferite părţi au făcut o serie de presiuni pentru a elimina neutralitatea, dar au eşuat întotdeauna”, declara acelaşi politolog vienez, Heinz Gärtner: ”niciunul dintre marile partide politice nu o doreşte şi nici oamenii nu o doresc”. Într-adevăr, sondajele de opinie arată în mod regulat că aproximativ 75% dintre austrieci doresc să menţină neutralitatea. Aşa s-a născut, de fapt, noua Austrie, ţara lor.

Iar politicienii Austriei înţeleg acest lucru şi-l justifică. ”Avem o situaţie geografică complet diferită”, spunea pe 17 mai în acest an ministrul austriac de Externe, Alexander Schallenberg, care adăuga că, din acest motiv, nu-şi vede ţara ”făcând parte din NATO”. Discuţia fusese lansată în cadrul unei reuniuni a miniştrilor de Externe ai UE la Bruxelles, în contextul cererii de aderare la Alianţă a Finlandei şi Suediei. Totodată, s-a simţit dator să afirme, diplomatic, că ”nu există neutralitate într-un război de agresiune. Am adoptat o poziţie foarte clară, susţinem toate sancţiunile şi facem tot ce putem, din partea noastră în ceea ce priveşte sprijinul acordat Ucrainei”, a mai spus, formal, Schallenberg. De fapt, excluzînd unilateral România şi Bulgaria de la spaţiul Schengen, Austria a împiedicat fluenţa transportului mărfurilor dinspre şi înspre Ucraina asediată. Acesta a fost, în sine, rolul ”votului negativ” al cancelarului Karl Nehammer.

De fapt, din 1955 încoace Austria este, prin propria ei constituţie, dependentă de relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă cu NATO. Relaţii care acum se ştie cum sînt. Din punctul de vedere propriu, cum am arătat mai sus, austriecii se împotrivesc făţiş unei aderări la NATO. Ceea ce le rămîne e să privească spre est. Şi o fac. De pildă, cum am arătat, Austria s-a alăturat Parteneriatului NATO pentru Pace în 1995, dar numai după ce majoritatea republicilor post-sovietice, inclusiv Rusia, s-au alăturat acestuia, în 1994. Această ”neutralitate permanentă”, dar de fapt binevoitoare faţă de ruşi a devenit în Austria aproape o trăsătură naţională, din 1995 încoace, de cînd în mintea generaţiilor de austrieci s-a sedimentat ideea că ei sînt şi trebuie să rămînă ”o punte între Occident şi Est”.

Dar legăturile lor cu estul sînt mult mai puternice – şi nu ţin doar de ” certificatul de naştere” al Austriei actuale, care s-a semnat la Moscova, în 1955. Din 1968, Austria a fost prima ţară occidentală care importa gaze de la  sovietici. Acordul semnat atunci a făcut din Austria capul de pod al Gazprom în Europa, extins în ultimul deceniu şi în Olanda. Din 2018, Gazprom a semnat un acord cu compania de stat austriacă de petrol şi gaze OMV, prelungind contractul de furnizare de gaze şi petrol pînă în 2040. Domeniile de ”colaborare”, ca şi cu România, unde OMW devine astfel (prin acordul său cu Gazprom, extins pînă în 2040) inclusiv un ”partener rus” al Petrom”, sînt puternic extinse şi în domeniul bancar. Banca Raiffeisen Bank International are în Fedraţia Rusă o puternică fililală, ZAO Raiffeisenbank, una dintre marile bănci din Rusia.

Peste ”neutralitatea” Austriei, liderii ei au depus întodeauna eforturi neobosite de a ”menţine şi intensifica relaţiile economice” cu Rusia. Pe lîngă aceste două elemente (”tradiţia” şi mentalităţile, la care se adaugă relaţiile economice), mai există un al treilea motiv, al afinităţii Austriei cu Federaţia Rusă, care o fac să semene, în contextual politic actual, ca un fel de Republică Belarus, fidelă lui Putin, înfiptă în mijlocul Europei. E vorba de infiltrarea istorică a instituţiilor statului austriece de către agenţi, spioni şi informatori ai serviciilor de informaţii ruseşti.

Austria a fost una dintre puţinele ţări din Uniunea Europeană care a refuzat explicit să expulzeze diplomaţi ruşi, ca parte a răspunsului coordonat faţă de otrăvirea în Marea Britanie a lui Serghei Skripal, de către agenţi GRU, în 2018. Cancelarul de atunci, Sebastian Kurz, s-a rezumat să ceară ”explicaţii” la Moscova şi să afirme că ”spionajul rus în Austria e inacceptabil”, în vreme ce ţara sa, se ştie (şi o să arăt într-un articol următor) colcăie de agenţi ruşi. În acelaşi timp, ca reacţie, ministrul austriac de externe, Karin Kneissl, îşi anula călătoria planificată la Moscova. De-a dreptul împăciuitor a fost preşedintele Austriei, Alexander Van der Bellen, care spus că nu e cazul să se dramatizeze situaţia, care ”nu va afecta serios relaţia noastră cu guvernul rus pe termen lung”.

După atacul cu o neurotoxină asupra lui Serghei Skripal în 2018 în Marea Britanie, deşi a fost izolat de restul ţărilor europene, Putin a vizitat de două ori Austria. Prima oară oficial, vizită în urma căreia fostul şef al Serviciului Federal de Informaţii al Germaniei (BND), August Hanning, a declarat că ”nu este sigur ca NATO să împărtăşească secrete cu Viena”. Ulterior, ziarul austriac Der Standard dezvăluia că serviciile de informaţii britanice şi olandeze ”au întrerupt aproape complet contactul cu Viena” din cauza legăturilor ruse ale Partidului Libertăţii, partidul de guvernămînt care controlează Cancelaria Austriei, ca şi ministerele Apărării şi Afacerilor Interne. A doua vizită a lui Vladimir Putin a fost una privată: preşedintele rus a fost invitat şi a participat la nunta ministrei Karin Kneissl şi a avut chiar şansa să danseze cu fericita mireasă, deci cu ”politica externă” a Austriei.
Aşa că, votul Austriei referitor la intrarea României în Spaţiul Schengen i-a luat prin surprindere numai pe inocenţii noştri politicieni şi pe naivul nostru preşedinte, al cărui cel mai bun prieten din oraşul său natal, Sibiu, e consulul onorific al Austriei în România.