PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Gazul – mărul Rusiei pus pe masa Europei, care i-a îndestulat pe mulţi, pînă să se spună că e otrăvit

Europa – casa gazului rusesc

În urmă cu un deceniu, Federaţia Rusă deţinea (deţine încă) cele mai mari rezerve de gaz din lume, estimate atunci la 44,8 miliarde de metri cubi, adică aproape un sfert din rezervele întregii lumi. Cele mai importante puncte de extracţie se află în Siberia, în trei cîmpuri de exploatare (Yamburg, Urengoy şi Medvezye), unde se află cam 45 % din gazul rusesc. Deşi Statele Unite au statutul de cel mai mare producător de gaz natural, e o problemă de acces la această sursă: Oceanul Atlantic. Iar SUA consumă ele însele imens, astfel încît Rusia şi-a menţinut poziţia de cel mai mare exportator mondial de gaze. Primul, în orice caz, în Europa.

Uniunea Europeană a fost transformată, prin conductele de gaz transsiberiene (ultima fiind NordStream) într-un fel de casă a gazului rusesc. Desprinderea de această resursă, ca o ”contrapartidă” a sancţiunilor impuse de UE Federaţiei Ruse, e o mişcare logică a lui Putin, deşi păguboasă economic – pentru că se pierde o resursă importantă, pentru susţinerea războiului. Înainte de acesta, politica europeană în balanţa comercială cu Federaţia Rusă era cam ca proverbul românesc, ”ce iei pe mere, dai pe pere”, adică exista un oarecare echilibru între exporturile de mărfuri în Rusia şi importurile de gaz. Acum, s-a ales praful de tot. 

Gazprom, compania de stat rusă care controlează cele mai rezerve de gaze ale Rusiei (65%) exporta în 2010 nu mai puţin de 127 de miliarde de metri cubi de gaz, în Europa de Est şi de Vest. Acum, au închis practic robinetul. Prin NordStream, principala conductă de alimentare a Germaniei, s-a redus exportul la 20% din capacitate. Per total, în Europa vor mai ajunge doar 33 de milioane metri cubi pe zi – în condiţiile în care numai această conductă transporta, în ”vremurile bune”, la întreaga capacitate, nu mai puţin de 55 milioane, aproape dublu. E evident că Rusia ”joacă tare”, deşi îi afectează încasările reduse pe gaze.

Kremlinul exploatează statutul de monopol şi asupra unor alte materii prime esenţiale, necesare în producţie: un exemplu e paladiul, necesar pentru convertoarele catalitice ale maşinilor. Aproximativ 40% din oferta mondială de paladiu provine din Rusia, iar ”reorientarea” pieţei europene către alte zone a adus întîrzieri şi cutremure ale preţurilor, pe piaţa constructorilor de maşini. Dar toată lumea trebuie să se supună, pînă la urmă, unui ”efort de război” şi să caute să se aprovizioneze din altă parte. Şi cu gaz, şi cu paladiu. Precum şi să ”raţionalizeze” consumul la gaz, deocamdată cu 15%, cum s-a stabilit deja prin majoritatea votului (cu excepţia Ungariei), la Bruxelles. Chiar dacă aceste eforturi aduc economia europeană în pragul recesiunii. Şi mai vine curînd şi iarna.

Va fi, fără îndoială, cea mai grea iarnă – comparabilă cu primele ierni de după cel de-al doilea război mondial, cînd mai toate pieţele lumii erau goale. Atunci, pentru că războiul consumase totul. Acum, pentru că politica şi un război mai mic au blocat pieţele.

”Jucătorii” pe aceste pieţe, în care decizia unui om, Putin, de a reface ”prestigiul imperial” şi a reda Rusiei gloria ei din anii în care era URSS, au de ales între două politici – la noi, între Ceauşescu şi Popescu. În 1987, Ceauşescu trecea şi el prin vremuri de criză. Era silit să treacă la măsuri drastice, din cauza suspendării acordului României cu FMI-ul şi a ambiţiei sale personale de a plăti integral datoria externă a ţării, care a fost achitată în anul următor, dar ceea ce se ştie mai puţin (de către cei ce ridică în slăvi, încă, această ”performanţă”) e că aceasta s-a realizat, practic, prin vînzarea a aproape 80 de tone din rezerva de aur a Băncii Naţionale. Adică, din nou, politica în care prevalează ”ce iei pe mere, dai pe pere”. Mai trebuia însă şi ceva în plus: reducerea consumului, pentru a pune la loc aurul vîndut. Astfel, Nicolae Ceauşescu a dictat o politică drastică de economii. Prima, deloc întîmplător, la energie electrică şi la gaz – mărul otrăvit al Federaţiei Ruse de azi, pus pe masa Europei lui Merkel de către Vladimir Putin.

Să strîngem cureaua, cu GPL american

Germania a spus că este pregătită să raţionalizeze aprovizionarea cu energie. Acest lucru ar putea băga cea mai mare economie a UE în recesiune, dar guvernul de la Berlin nu va face pe plac Rusiei, susţine în continuare cancelarul Olaf Scholz. Problema lui e că trebuie să rezolve o situaţie pe care nu el a creat-o, şi anume dependenţa prea mare a Germaniei de gazul rusesc. Această ţară are mare parte din economie dezvoltată, în ultimul deceniu, pe infrastructura acestei resurse. O ”reorientare” spre alte pieţe şi resurse, oricît de rapidă ar fi, implică mari costuri, inclusiv sociale. Cancelarul Scholz mai trebuie să facă faţă unei situaţii: modificarea treptată a ”configuraţiei mentale” a germanilor, care în fond îi asigură puterea, prin votul lor. Un sondaj făcut recent a pus guvernul federal de la Berlin în gardă: peste 58% din germanii din fosta RDG învinuiesc de fapt Statele Unite pentru conflictul din Ucraina şi nu sînt de acord cu sancţiunile impuse Rusiei, ca şi cu celelalte costuri sociale pe care le au de suportat din cauza susţinerii Ucrainei în războiul cu Federaţia Rusă, în vreme ce în restul Germaniei acest procent a crescut la 40%.

Problema e că nici în alte ţări europene, care n-au fost atît de tributare gazului rusesc, decizia reducerii consumului n-a fost bine primită, chiar dacă a fost votată.  Executivul UE a acuzat săptămâna trecută Moscova că foloseşte energia ca „armă” şi a cerut celor 27 de state membre să accepte o ţintă voluntară de economisire a gazelor de 15%, care ar putea deveni obligatorie dacă Bruxelles-ul declară o urgenţă în aprovizionare.

Comisia Europeană cere acum tuturor să plătească pentru greşelile ei (luate, în trecut, sub influenţa Germaniei, condusă de Angela Merkel), care au transformat Europa în sclavul gazului rusesc. Abia acum se recunoaşte ceea ce pentru oricare observator din Europa de Est, cît de cît familiarizat cu mentalitatea şi practicile imperiale ruseşti/sovietice, că ”Rusia foloseşte gazul drept armă”. Acum, scopul imediat al UE este de a folosi mai puţin gaz, pentru a constitui rezerve pentru iarnă. Dar e complicat – şi ruşii ştiu asta, limitînd de pe acum livrările la minim, sub diferite pretexte.

Decizia ”reducerii consumului cu 15%”, un fel de raţionalizare prin care noi, românii, am mai trecut de două ori în timpul lui Ceauşescu (în 1977 şi 1987) va fi, fără îndoială, greu suportată de europenii occidentali, care n-au trăit ”binefacerile comunismului”. Preventiv, oficiali din Spania şi Portugalia, care oricum n-au depins de gazul rusesc decît în foarte mică măsură, neavînd acces la gazoductele care se opresc în Germania (care le ”revindea” gaz rusesc, ca şi nouă, României), n-au fost deloc încîntaţi. Ţările sudice au sugerat că cetăţenii lor nu ar trebui să facă sacrificii pentru politicile trecute ale altora. Vicepremierul spaniol Teresa Ribera a declarat că ţării ei i s-a cerut un ”sacrificiu disproporţionat”, cînd a trebuit să investească pentru infrastructura de gaze naturale lichefiate, costuri suportate exclusiv de companiile şi consumatorii spanioli: ”Spre deosebire de alte ţări, noi, spaniolii, nu am trăit peste posibilităţile noastre din punct de vedere energetic”, a spus Ribera, arătînd cu degetul spre Germania. Portugalia a fost total împotriva deciziei luată la Bruxelles, Grecia s-a opus şi ea, iar Polonia a specificat, în mod clar, prin vocea unui oficial în energie de la Varşovia, că ”nu va fi de acord cu nicio soluţie care ar putea duce la utilizarea rezervelor de gaze naturale poloneze pentru nevoile altor state membre”.

România lui Popescu n-a avut nicio părere, ca întotdeauna. Orice decizie a UE, cît de critică inclusiv pentru viitorul nostru, de pildă cum au fost măsurile din ”Green Deal” (revăzute acum, prin prisma războiului, chiar de iniţiatorul lor, Frans Timmermans), ne găseşte întotdeauna în ”poziţia ghiocel”, adoptată de ministrul nostru, Popescu, cu zîmbetul pe buze. 

În aceste condiţii, Statele Unite, principalul producător de gaze lichefiate şi primul exportator de gaze al lumii, cucereşte fortăreaţa europeană, pînă mai ieri, fief al gazului rusesc. Preşedintele Biden a promis încă în luna martie că exporturile de gaze naturale în Europa vor creşte cu 15 miliarde de metri cubi, dar volumul promis şi livrat deja se pare că se va tripla. De altfel, americanii, care sînt producătorul numărul unu de gaz natural ai lumii, au declarat deja că în prima jumătate a anului au ajuns şi principalul exportator al lumii, prin cîştigarea pieţei europene. Iată şi pe cineva care nu pierde din război: pînă în iunie 2022, SUA au exportat 57 de miliarde de metri cubi de gaz lichefiat, din care 39 de miliarde (68%) au ajuns în Europa.

”Mafia europeană” a gazului rusesc, în adormire

Europenii mai au o ”notă” de decontat: ”mafia gazului rusesc”, dezvoltată de firme europene, care au ”spălat” ani de-a rîndul banii Gazprom şi ai regimului Putin, sub privirile îngăduitoare ale Comisiei Europene, cîtă vreme prietenii ţarului de la Kremlin, Angela Merkel şi Silvio Berlusconi au dictat în politica europeană.

În Europa a funcţionat, aşa cum începe să iasă la iveală, o amplă reţea de firme, un fel de ”Gazprom Connections”, cum a fost numită de presa din occident tot acest dispozitiv, care a încercat, pînă cînd a fost blocat total chiar de partea rusă, care a oprit exporturile, să ”spele” pînă la ultimul eurocent banii regimului Putin, ocolind sancţiunile impuse Federaţiei Ruse după începerea ”operaţiunii speciale” din 24 februarie.

Au fost descoperite sute de entităţi juridice şi persoane (notari, avocaţi) care erau cuprinşi în această reţea, în special în Olanda şi Marea Britanie. ”Elite corporatiste” occidentale au fost, ani de-a rîndul, braţ la braţ cu regimul Putin, la care n-au renunţat cu uşurinţă, punînd în funcţiune ”vehicule financiare” prin care banii obţinuţi în vest s-au vărsat, fără probleme, în visteria lui Putin şi a oligarhilor săi, cu un ocol prin paradisurile fiscale din Cipru sau Luxemburg, cu ajutorul unei armate de PR-işi şi ”influenceri” de la Bruxelles, de bancheri, avocaţi şi contabili, risipiţi din Amsterdam şi Londra, pînă în Cipru. Ciudat e că distinsa noastră procuroare europeană Laura Codruţa Kovesi nu s-a arătat deloc interesată în ”demantelarea” acestei reţele: probabil, sînt prea mulţi, şi prea ”la vîrf” băgaţi în aceste reţele, care au funcţionat nestingherite, în ultimele două decenii – luînd naştere cam odată cu primii kilometri ai conductei NordStream.

Celebrul principiu ”follow the money” n-a mai fost folosit şi acum, în acest caz. Nimeni nu mai stă să facă ”istoria gazului rusesc”, în Europa: se spune că acum prioritatea e rezolvarea acestei crize. Dar cei ce au contribuit, de fapt, la războiul lui Putin şi la plasarea Europei în capcana gazului rusesc vor plăti, odată şi odată: de la ”lobbyştii” din Centrul financiar offshore din Amsterdam, unde a funcţionat cel mai mare paradis fiscal din lume pentru gazul rusesc, cu binecuvîntarea Ministerului Finanţelor olandez, în timp ce Olanda ne dă lecţii de bună purtare şi ne refuză constant accesul în Schengen, şi pînă la Gazprom Marketing & Trading Limited, din Irlanda de Nord şi Regatul Unit, trecînd prin zeci şi zeci de companii, corporaţii şi sute, mii, de lobbyşti şi avocaţi care şi-au făcut veacul pe culoarele Parlamentului şi Comisiei Europene, ”albind” nestingheriţi, cu ajutorul unei alte armate de contabili şi bancheri, banii lui Putin şi ai oligarhilor săi.

Doar aşa, de imagine, s-au confiscat nişte iahturi şi s-au blocat nişte conturi, dar ”reţeaua europeană” a gazului rusesc n-a păţit nimic, a intrat doar ”în adormire”: probabil, poziţiile ei sînt consolidate ”sus de tot”, în ierarhia politică europeană. Şi pe de altă parte, războaiele nu sînt veşnice. Comerţul, da. Şi comisionul.