PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: ”Îi mulţumim din inimă lui Superman!” Aproape două treimi dintre români spun că sub Cîţu şi Iohannis o ducem mai rău decît în comunism

Sondajul arată ”un pesimism cronic teribil al populaţiei României”

Nu mai puţin de 63% dintre românii care au răspuns unui sondaj INSCOP, publicat de directorul institutului, Remus Ştefureac, spun că e mai rău decît acum trei decenii, în ultimii ani ai regimului comunist. Ştefureac a menţionat că toţi cei care au răspuns chestionarului sînt persoane care aveau peste 18 ani în perioada despre care au fost chestionaţi, pentru a o putea compara în mod concret cu perioada actuală şi a comentat astfel rezultatele: "Datele sociologice surprind un pesimism cronic teribil al populaţiei României în care prezentul este perceput ca fiind mult mai rău decât trecutul din urmă cu 30 de ani, iar viitorul de peste 30 de ani este perceput drept mai rău decât prezentul".

Numai 23,4% cred că e mai bine ca atunci. Acum şapte ani, cînd s-a realizat un sondaj similar, doar 40 % dintre români afirmau că ”înainte era mai bine”. Acum, numărul lor a crescut cu 23%, fiind creşterea fiind practic egală cu numărul celor care încă îşi păstrează optimismul. Sondajul de acum şapte ani, ca şi acesta, relevă de fapt ”Adevărul despre România” – cum era intitulat studiul realizat de INSCOP în 2014. 

Comentariile pe facebook la aceste rezultate sînt, bineînţeles spumoase. Unele îi înjură, cum ne-am obişnuit deja, pe repondenţii ”bătrîni”, după o retorică ”progresistă” deja binecunoscută. Ignoră, însă, cauzele acestor răspunsuri pesimiste, dar cele mai multe le pun pe seama actualei stări de lucruri din România, aflată în toiul unei crize politice şi economice: ”Se vede şi mai ales se simte în fiecare familie incompetenţa acestei guvernări”, spune un comentariu, iar altul îl completează: ”Normal, cu resursele vîndute, fără economie, cu o datorie de miliarde şi cu asemenea politicieni la conducere, de vai mama noastră!”. Iar un altul conchide: ”Îi mulţumim din inimă lui Superman!”

Dealtfel, infantilismul unui premier care la aproape 50 de ani şi în mijlocul unei crize majore se postează pe sine în costumul unui erou de benzi desenate, nu a scăpat românilor, un motiv în plus de exasperare şi de conştientizare a faptului că nu are cine să ne scoată din situaţia critică actuală, în care preţurile, mai ales la energie (şi toţi ştim că, de aici încolo, se va da tonul altor scumpiri) au luat-o razna.

”Minima moralia” şi raportarea la comunism

În opinia mea, idealizarea unui trecut care nu are mai nimic de lăudat este datorată secretizării trecutului comunist, în primul deceniu de după 1989, din considerente politice. Românii fiind conduşi, în timpul regimului Iliescu de foşti comunişti şi securişti, aceştia au menţinut într-un regim al ”secretului de stat” arhivele comunismului, iar studiile, cercetările, cît şi orice informaţii ori educaţie cu privire la trecutul comunist al României au lipsit. Ele lipsesc şi acum, dar dintr-un cu totul alt motiv: nu mai interesează pe mai nimeni.

Însă, în acei ani cînd interesul faţă de trecutul recent al României, confundat cu propriul nostru trecut era unul major, Andrei Pleşu critica, în eseul său, ”Minima moralia”, decizia autorităţilor de a menţine zăvorîte secretele fostului regim comunist, arătînd că decizia aparţine unor persoane care ”confundă morala cu discreţia” şi pentru care ”nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate”. Este ceea ce s-a întîmplat şi în zilele noastre, cu scandalul arestării premierului Cîţu în Statele Unite, care arată că nu e nimic nou sub soare.

În rest, pe tot parcursul tranziţiei, dincolo de greutăţile economice inerente unor reforme de trecere la economia de piaţă, a fost vorba de ceva mult mai grav – de trecutul liderilor care au condus decenii România, de ascunderea identităţii foştilor securişti, care împînziseră în anii ’90 şi 2000 administraţia centrală şi locală, viaţa politică şi, mai ales, noile servicii secrete, clădite pe ruinele Securităţii. Secretizarea istoriei comunismului românesc, care a dat naştere acestei resurecţii a nostalgiei nu poate fi pusă numai pe seama conservatorismului imanent al structurilor birocratice.

Secretizarea s‑a perpetuat ca urmare a deciziei şi raţiunii politice a regimului Iliescu, departe de necesitatea reală de protejare a siguranţei naţionale sau de invocarea absurdă a drepturilor constituţionale, ale celor care ar fi supuşi judecăţii istoriei, pentru colaboraţionismul excesiv sau pentru participarea la acte de represiune în vremea regimului comunist şi în contradicţie cu declaraţiile oficiale ale vîrfurilor puterii de pînă în 1996.

Consecinţele acestui fapt nu sînt de neglijat, nici măcar în planul mentalului colectiv, unde se pot vedea acum. Raţiunea lor a fost numai păstrarea puterii tot în mîinile vechii elite comunisto‑securiste, perpetuată azi de moştenitorii ei, din structurile a ceea ce presa numeşte ”statul paralel”. Aceste consecinţe constau, după cum vedem, în ignorarea sau, chiar mai rău, în revalorizarea absurdă a trecutului comunist de către pături tot mai largi de oameni, afectaţi de greutăţile acesti tranziţii fără sfîrşit.

Nostalgia – un reflex uman, pe care guvernul Cîţu îl ridică la cote maxime

Nostalgia nu e o noutate, dar acest sondaj recent al INSCOP arată că a ajuns la cote la care depăşeşte normalul previzibil. El indică de fapt o exasperare tot mai profundă a românilor şi, mai ales, lipsa de perspectivă în ceea ce priveşte viitorul. Cum să ai încrede în viitor, cînd premierul ţării în plină criză, nu găseşte altceva mai bun de făcut decît să ”pozeze” în postură de Superman?

Lucrurile au stat, în privinţa mentalului colectiv, cumva simiar şi în trecutul mai apropiat de revoluţia anticomunistă din 1989, fiind puse tot pe seama greutăţilor tranziţiei, dar totuşi nu la aceleaşi cote. Alina Mungiu-Pippidi deschidea în 1994 calea unor anchete psihosociologice pe tema raportării la comunism, prin studiul realizat într-o localitate din mediul rural, la capătul căreia conchidea: „Cele mai idealizate erau condiţiile de viaţă din timpul lui Ceauşescu, prin opoziţie cu preţurile mari ale perioadei de tranziţie. Foarte puţini păreau să‑şi amintească de faptul că totul era cartelat în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi că deseori nu se găseau nici cantităţile infime de pe cartele. Deşi majoritatea au afirmat că ştiau de existenţa unui mare număr de deţinuţi politici, aceasta nu i‑a împiedicat să declare perioada lui Gheorghiu‑Dej drept o perioadă ideală. În mod convenabil, toate detaliile neplăcute au fost uitate. Cheia principală pentru citirea trecutului sînt interesele prezentului, chiar dacă procesul se petrece inconştient”.

Concluzia Alinei Mungiu, realizatoarea investigaţiei de atunci, este la fel de îngrijorătoare precum constatările – sîntem ”la fel de izolaţi faţă de propriul trecut. Un popor în care elita este distrusă sau redusă la tăcere şi în care stăpînirea este suficient de lungă ca toţi cei care trăiseră conştient şi alte vremuri să îşi atingă sfîrşitul biologic este practic un popor nou. Această distrugere nu a fost accidentală, ci programată. Singura memorie autentică a populaţiei pe care am întîlnit‑o se referea la perioada de la Gheorghiu‑Dej încoace. Aceasta se constituie în singurul cîmp de referinţă la care populaţia are acces pentru raportarea experienţelor sale contemporane. Totul se petrece într‑un cerc închis, în universul sărăcit, concentraţionar aproape, al experienţei comuniste româneşti”.

Acum, acest ”popor nou” se află la capătul unei alte experienţe istorice traumatizante: cea a tranziţiei, la capătul căreia nu a l-a aşteptat o viaţă mai bună, la care spera cu îndreptăţire, ci una la fel de nesigură şi supusă vicisitudinilor unor condiţii economice precare. Peste care domneşte, nestingerit, Superman de la Victoria şi ”Batman” de la Cotroceni. E şi normal ca, faţă de această bătaie de joc a actualilor ”stăpîni” Cîţu şi Iohannis, românii să-l prefere pe Ceauşescu, măcar atunci era evident că trăim într-o dictatură. Acum, ea se numeşte ”România lucrului bine făcut”.

O naţiune liberă şi lipsită de rădăcini

Situaţia din ultimele trei decenii din istoria României are consecinţe dramatice. Noua putere instalată în România în decembrie 1989 a trecut nestingherită la ”privatizarea comunismului”, furînd practic ”avuţia naţională” şi însuşindu-şi puterea economică în România tranziţiei, în beneficiul unei clientele formate din foşti activişti, birocraţi comunişti (redenumiţi ”tehnocraţi”) şi securişti. Pe aceste temelii, s-a structurat treptat o clasă politică ineficientă, coruptă, îngheţată într‑un sistem clientelar şi lipsită de viziune şi capacitate de proiecţie pe termen lung.

S‑a realizat, în fond, ca şi în prezent între PNL şi PSD un fel de ”pluralism în cadrul Frontului”, visul exprimat public (din neatenţie) de principalul diriguitor al României vreme de peste un deceniu, Ion Iliescu. „Fetişizarea” experienţei traumatizante prin care a trecut poporul român între 1945 şi 1989 are deja de mulţi ani urmări grave: sub apăsarea greutăţilor tranziţiei, tot mai mulţi oameni privesc înapoi nu doar cu nepăsare, ci cu o nostalgie declamată uneori cu vehemenţă.

Am mai spus-o, de multe ori: secretizarea inutilă a unei societăţi, a istoriei ei apropiate şi triste este şi o premisă a restauraţiei, prin efectele nefaste asupra mentalului colectiv. Preţul eşecului înregistrat în încercarea şi dorinţa legitimă de a evalua corect impactul produs asupra naţiunii de comunism, eşec cauzat de interesele de grup ale elitei politice a regimului Iliescu şi dublat ca efect de inconştienţa şi egoismul clasei politice, a fost şi este unul foarte mare. Atît de mare, încît îl plăteşte întreaga naţiune şi încă pe termen lung. Lipsa reperelor accentuează amnezia istorică. Simbolurilor şi reperelor comunismului, dărîmate odată cu statuia lui Lenin, nu le‑a luat locul nimic capabil să solidarizeze corpul social, dezbinat de manipulările politice ale moştenitorilor Securităţii.

Monarhia, care ar fi putut reprezenta un reper de reconstrucţie a României, a fost percepută de noua putere drept un inamic şi tratată ca atare. Soclul statuii lui Lenin a rămas pentru un sfert de veac gol, pînă la înlocuirea ei cu monumentul Aripi, dedicat foştilor deţinuţi politici. Pe fundal, în tot atîţia ani cît înseamnă o întreagă generaţie ajunsă la maturitate, goliciunea cenuşie a Casei Scînteii, fostul Minister al Adevărului, a ilustrat această tranziţie în care amnezia, din voinţa politică a moştenitorilor lui Ceauşescu, a intrat în corpul social, născînd o naţiune liberă, dar lipsită de rădăcini.