PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea/ Iohannis – mari şanse să ajungă în fruntea NATO. Speranţa e că nu va eşua

Klaus Iohannis are mari şanse să ajungă succesor al lui Jens Stoltenberg la şefia NATO. E o ştire mai veche, care îşi urmează drumul: sapă în realitate, pentru a-şi găsi confirmarea. E de bine, e de rău? Mai mult de rău pentru Alianţă, decît de bine, aş spune maliţios din capul locului. Mă gîndesc la părerea majorităţii românilor, reflectată şi în sondaje, care au ajuns pînă acum, în timpul celor două mandate ale preşedintelui Iohannis, la concluzia că preşedintele nu şi-a făcut treaba. Pentru România, ”anticipatele” la prezidenţiale ar găsi probabil soluţii mai bune pentru ţară decît actualul preşedinte, care a ”eşuat-o”. În schimb, NATO îl aşteaptă, se pare, pe Klaus Iohannis.  

Dacă la începutul evoluţiilor ascendente din acest an ale conflictului ruso-ucrainian, preşedintele Iohannis n-a fost prezent mai deloc pe harta consultărilor liderilor importanţi ai UE din NATO cu preşedintele SUA, Joe Biden, fiind mai degrabă ţinut deoparte, de zece zile a intrat pe agenda liderului american şi între ţările importante ale UE. Vineri seara a fost ”teleconferinţă” cu Biden, sîmbătă reuniune la vîrf cu şefii statelor UE, la la Conferinţa de securitate de la München. La ambele reuniuni, aceeaşi concluzie: că ”este nevoie ca NATO să îşi întărească în continuare postura de descurajare şi apărare pe acest Flanc. De aceea, România sprijină ferm o coeziune crescută pe Flancul Estic, între nordul şi sudul acestuia”.  

 

Constatarea ”geopolitică” a lui Iohannis, cum că flancul estic vine între nordul şi sudul acestuia, e parte din şirul de platitudini înşirate de preşedintele nostru, în noua sa postură – de candidat serios la şefia NATO. De aproape două săptămîni încoace, complicatele evoluţii din zona noastră l-au plasat pe Iohannis în postura de cadidat – în opinia mea favorit, în fruntea Alianţei Nord-Atlantice.  

 

Mai precis, din 4 februarie, care e şi data întîlnirii între Putin şi Xi Jinping, la debutul Jocurilor Olimpice de iarnă din China, zi în care a fost pusă în circulaţie ştirea cu Iohannis, care-i va fi succesor lui Stoltenberg. Unii din ţară se grăbesc deja să-i ridice mingi la fileu. Cînd Casa Albă a anunţat că ”Preşedintele Biden va vorbi după-amiază cu liderii transatlantici despre acumularea de trupe militare de către Rusia la graniţa cu Ucraina şi despre eforturile noastre continue de a urmări descurajarea şi diplomaţia”, teleconferinţa la care a fost invitat, de astă dată, şi Klaus Iohannis, o ”parte a presei” din România, cea ”subvenţionată”, a prezentat ştirea aşezîndu-l pe preşedintele nostru în fruntea bucatelor: ”La teleconferinţă vor participa, alături de Biden şi Klaus Iohannis, şi lideri din Franţa, Germania, Canada, Marea Britanie şi alţi lideri ai UE NATO”. 

 

Oricum, Iohannis a ajuns, după ce pînă săptămîna trecută nici n-a existat la aceste discuţii, în primele rînduri ale liderilor UE, iar prezenţa sa la teleconferinţa cu Biden a apărut şi în ”The Guardian”. Pînă nu demult, nu era nici măcar la ”şi alţii”, în aceste întîlniri. 

 

Cînd şi cum s-a deschis posibilitatea ca preşedintele României să ajungă în fruntea Alianţei Nord-Atlantice? Nu e o ”fericită conjunctură a astrelor” pentru Klaus Iohannis, căci de capacităţile sale extraordinare care l-ar recomanda, sigur nu e vorba. Şi nu e nici doar rodul acţiunilor de putere şi forţă ale Rusiei. E vorba de faptul că România, de la bun început, nu s-a dovedit doar un soldat ascultător al NATO, ci şi unul entuziast. Klaus Iohannis culege acum roadele acestui entuziasm popular al românilor, în legătură cu americanii.

 

Dar, ca să nu fiu nedrept, Klaus Iohannis a ştiut să fie în pas atît cu acest curent, cît şi cu toate solicitările Alianţei.  Donald Trump a spus în repetate rînduri, în campania lui electorală din vara anului 2016, că statele care nu asigură cel puţin 2% din PIB pentru Apărare, conform solicitării conducerii NATO, nu vor mai fi apărate de armata americană. La construcţia bugetului pe 2017, preşedintele Iohannis anunţa prompt că  România va aloca 2% din PIB pentru Apărare în 2017. Adică, un miliard de euro în plus. Întrebat în 29 noiembrie 2016 ce se va întîmpla în situaţia în care bugetul va depăşi, din acest motiv, deficitul convenit cu UE de maxim 3%, Iohannis a declarat: "se va respecta ceea ce s-a stabilit. Dacă se ajunge în zona critica de 3%, cu siguranţă Guvernul va şti ce şi cu cine să negocieze". Adică, să se taie de pe unde e de tăiat, dar să se pună în plus la apărare – pentru că aşa a zis Trump, că trebuie pentru NATO. 

 

Parcă sare pînă spre obedienţă. Recent, pe 10 februarie, Iohannis a reiterat şi în noul context al tensiunilor din Ucraina acest angajament, cînd a efectuat o vizită la Brigada Multinaţională Sud-Est a NATO de la Batalionul ”Neagoe Basarab”, însoţit de ministrul apărării, Vasile Dîncu : ”angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru Apărare rămâne neschimbat”, iar România este un ”pilon de stabilitate la nivel regional al NATO”. 

 

Poziţia pro-americană a României în regiune este una lipsită de nuanţe, faţă de cea a vecinilor noştri bulgari şi unguri. Bulgaria nu s-a grăbit să dea curs ”entuziasmului” cu care NATO şi UE pun la zid Federaţia Rusă şi politica ei faţă de Ucraina. Au de fapt un trecut istoric de legături strînse, atît străvechi, prin originea comună slavă, cît şi mai recent, în cadrul fostului Pact de la Varşovia. Cît priveşte Ungaria, Viktor Orban a copiat, în plan economic, politica Germaniei faţă de Kremlin şi a obţinut cele mai ieftine contracte la gaz din regiune. Aşa că nici unii, nici alţii nu s-au grăbit spre NATO ca în braţele mamei, în contextul actualelor tensiuni. Ba mai mult, guvernul de la Sofia a declarat că ei n-au nevoie de soldaţi americani pe teritoriul lor, ca să le apere suveranitatea. 

 

Scutul de la Deveselu ”bate”, fireşte, şi la ei. Dar e la noi. Şi acesta e unul din multele argumente, ca să închei cu acela al bunei prestaţii a secretarului general adjunct,, Mircea Geoană, în funcţia deţinută, fapt care a netezit şi el cumva calea spre ideea propunerii numelui lui Klaus Iohannis pe ”lista scurtă” a şefiei NATO.  

Jens Stoltenberg, fost prim-ministru al Norvegiei, a ocupat postul civil de secretar general al NATO din octombrie 2014. ”Contractul” i-a fost prelungit pînă în toamna anului acestuia. Se aştepta şi se aşteaptă ca succesorul să fie cunoscut deja la vară, cînd va fi convocată o nouă reuniune NATO la Madrid. Cu un an în urmă, cînd s-a dat startul căutării unui succesor lui Jens Stoltenberg, a început să se vorbească despre necesitatea de a se pune accent pe femeile-lider, că, după 72 de ani de la înfiinţare, ”e timpul ca Alianţa să numească prima femeie în funcţie civilă de top” şi că aceasta ar trebui să fie din Europa de Est, pentru a lansa ”un mesaj” pentru Putin. Acum însă, nu mai e nevoie de niciun ”mesaj”. Şi, în acest context mai mult decît delicat, cred că s-a renunţat şi la a încredinţa conducerea NATO unei femei – cu atît mai mult cu cît Estul nu pare să fi produs ”lideri-femei” de o asemenea anvergură: cutuma cere ca la şefia NATO să ajungă cineva cu expertiza responsabilităţii de fost şef de stat sau de guvern, cel puţin. 

 

Pe ”lista scurtă erau acum un an Kolinda Grabar-Kitarović din Croaţia şi Dalia Grybauskaitė din Lituania, prima care au ocupat funcţia de preşedinte în aceste ţări şi actuala preşedintă a Estoniei, Kersti Kaljulaid. Dintre cele trei, prima se detaşa prin avantajul că lucrase la sediul NATO de la Bruxelles, ca secretar adjunct pentru diplomaţia publică. Dar, în campania sa pentru realegere în 2019, a făcut greşeala unui discurs suveranist de dreapta, sub presiunea electorală a confruntării cu un contracandidat populist. A pierdut atît alegerile, cît şi poziţia de favorită în cursa pentru şefia NATO. Iar în momentul de faţă, a numi un secretar al NATO din ţările baltice nu e deloc diplomatic, echivalează cu o declaraţie de escaladare a conflictului la adresa Federaţiei Ruse, de care toată lumea se fereşte.  

 

Statele Unite, Germania, Franţa şi Marea Britanie sînt, cum e firesc, cei mai influenţi ”electori” în procesul de selecţie a secretarului general. Pentru SUA, e evident că preşedintele nostru, Iohannis, e cea mai bună alegere. E ”omul lor”, neîndoielnic. Pentru Germania, numai numele Iohannis şi rezumatul relaţiilor sale din ultimii şapte ani cu Berlinul – şi sunt de ajuns. Rămîn Macron şi Boris Johnson, dar ei doi sînt, în momentul actual al ”crizei din Est”, dependenţi mai mult decît în condiţii normale de voinţa americană – încă principalul suport de siguranţă militară pentru Europa. 

 

Astfel încît, atunci cînd a apărut pe 4 februarie nominalizarea lui Klaus Iohannis ca succesor lui Jens Stoltenberg, care urmează să preia funcţia convenabilă de guvernator al Băncii Centrale a Norvegiei, nimeni nu s-a mirat. La ora respectivă, DPA, agenţia de presă care a lansat ştirea bazată pe ”surse din interiorul NATO” de la Bruxelles, a precizat că nu e deocamdată un favorit, pe ”lista scurtă”, care-i număra acum pe Theresa May, fostul premier britanic, Federica Mogherini, ex-comisar european pentru politică externă şi şefa guvernului eston, Kaja Kallas. Trei femei, din care ultima, în actuala conjunctură, cred că iese de pe listă, din motivele arătate mai sus. Klaus Iohannis are şi un contracandidat, fostul prim-ministrul olandez, Mark Rutte. Dar e puţin probabil, să fie ales tot un politician din nordul Europei. 

 

Dacă la vremea respectivă nu exista un ”favorit”, acum ,acesta s-a detaşat rapid, din pluton: pe 11 februarie, secretarul general, Jens Stoltenberg, a venit la Bucureşti şi a defilat prin faţa camerelor de televiziune cu Klaus Iohannis, de parcă erau ambii în campanie electorală. Dacă ar fi după Stoletnberg (şi părerea lui probabil contează şi ea), Iohannis ar fi ca şi ales. ”Prezenţa dumneavoastră dă dovadă de solidaritate”, i-a spus Ioahnnis. Stoltenberg a declarat la rîndul său: ”Sîntem pregătiţi să apărăm România!” Cea mai bună apărare a ţării noastre ar fi ca secretarul general al Alianţei să fie şeful statului român. E şi un ”semnal” pentru Federaţia Rusă, întruneşte toate condiţiile, minus pe aceea că nu e femeie. 

 

Nu e vorba că pe Iohannis nu l-ar încînta o asemenea numire: ar pleca mai mult decît onorabil, dintr-o funcţie care nu-l mai încape de o vreme bună. Oricum, are de cîştigat, în momentul de faţă: şi dacă nu-i va ”ieşi”, va putea să declare că n-a avut de gînd să plece, el vrea ”să-şi ducă mandatul pînă la capăt”. Să eşueze România, pînă nu mai poate fi readusă în larg.

 

Ceea ce părea acum mai puţin de un deceniu de domeniul ficţiunii e pe cale să se înfăptuiască. Singura problemă a lui Klaus Iohannis e ca nu cumva, la alegerea secretarului general al NATO, să fie analizată şi să conteze şi părerea românilor.