PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Klaus Iohannis: ”La mormîntul guvernului meu”

Orice intervenţie a preşedintelui Klaus Iohannis ar fi avut şanse, minime, ce-i drept, dar ar fi avut, pe parcursul comei în care decizia intempestivă şi nesăbuită a lui Florin Cîţu a băgat guvernul. Greşeala fostului beţiv, ajuns acum, la maturitate, să i se urce la cap puterea,  mai putea fi reparată, intervenţia preşedintelui ca mediator ar mai fi dat o şansă. Dar Klaus Iohannis s-a comportat ca un echipaj de pe Salvare, plictisit de insistenţele unui bolnav cronic. Şi l-a lăsat să moară.

N-a răspuns la telefon cînd, debusolaţi, l-au sunat liderii USR-PLUS. Nu cred că avea altceva mai important de făcut, decît salvarea unui guvern, pe care l-a numit mai tot timpul ”al său”, cu al cărui premier s-a afişat, pe care l-a încurajat, dîndu-i nas, pînă ce piticul s-a văzut pe sine gigant. Preşedintele n-a catadixit să mai facă nimic. ”Apelantul nu poate fi contactat”, a sunat la celălat capăt al ”112”-ului, format de liderii de la USR-PLUS, probabil şi al liberalilor de încredere ai preşedintelui. Bănuiesc, nu ştiu de ce, că la fel s-a întîmplat şi cu eventualul apel al lui Florin Cîţu, lăsat să se descurce singur, după ce a călcat în străchini.

Acum, pentru ”guvernul său”, răul a fost făcut. Pacientul a murit, chiar dacă Salvarea va porni la drum, cu toate girofarurie din lume. Nu mai e nimic de făcut. Trebuie trimis dricul.

Cu moţiune votată sau fără, cu negocieri sau fără, de acum, după cîte cuvinte grele s-au spus ieri şi după cîte gesturi ireparabile s-au făcut, cu mediere sau fără, guvernul Cîţu e mort şi aşteaptă să fie îngropat. Nicio intervenţie nu mai are şansă. Nici susţinătorii fideli ai premierului nu mai pot să mişte, au suferit un accident vascular cerebral grav şi au devenit legume: majoritatea parlamentară s-a împrăştiat, în grupuscule de neuroni agitaţi.

S-a tranşat, cred eu, şi meciul intern de la liberali. Oricîte calcule ar face ”cîţiştii”, #echipacîstigatoare e pe picior de a retrograda, înainte să joace vreun meci: i se retrage licenţa. Căci, ce e Florin Cîţu, fără Palatul Victoria? Un tip, Cîţu, de pe la peneleu, despre care se spune c-ar fi făcut închisoare prin America.

Eu nu cred că toate cele întîmplate ieri au fost rodul vreunui scenariu, cum n-a fost nicio izbucnire de bruscă empatie cu Stelian Ion, personaj care s-a trezit peste noapte pricină a dihoniei. Nu e o izbucnire de solidaritate nici din partea colegilor săi, dintre care mulţi i-au şi reproşat deja că n-a ştiut să se impună şi, cu atît mai puţin, din partea celor de la AUR (care l-ar fi îmbrîncit ca pe Moşteanu, dacă l-ar fi prins prin vreun colt mai întunescat al Parlamentului, neînsoţit).

Totul s-a petrecut fulgerător, pe principiul bulgărelui de zăpadă, care naşte o avalanşă distrugătoare. Şi în faţa căreia schiorii de pe pîrtie au fost spulberaţi, fără ca Salvamontul să intervină. Era ocupat, la cabană, cu telefonul pe silent.

Asta e, acum Iohannis demonstrează, mai mult decît oricînd, lipsa lui totală de empatie. O demonstrează mai mult decît Băsescu, care putea să mai şi rîdă, atunci cînd îşi sacrifica pionii şi nebunii pe tabla de şah a României din capul lui, arătînd astfel măcar că e capabil de un sentiment, aşa cum era la el acest sentiment. Acum Iohannis arată că de fapt nu-i pasă deloc şi nu-l atinge nimic din ceea ce se petrece în România. Exact cînd era momentul (inclusiv constituţional) să intervină ca mediator, cu atît mai mult pentru salvarea ”guvernului său”, l-a lăsat baltă.

De fapt, adevărul-adevărat e că n-a fost niciodată vorba de ”guvernul său” şi Iohannis a ştiut întodeauna asta. Şi l-a durut, şi a ţinut să se răzbune. În cîştigarea guvernării de către actuala coaliţie, el n-a avut niciun rol. Cel care a dărîmat guvernul Dăncilă, prin negocieri socotite la vremea aceea strălucite şi prin moţiunea de cenzură reuşită a fost Ludovic Orban.

A şi fost, din acest motiv, o vreme, guvernul lui Orban. Pînă ce Iohannis n-a mai suportat amintirea deranjantă a rolului acestuia, care-i strica sintagma de ”guvernul meu”, devenită dragă şi pe care o repeta într-una, atîta cît lucrurile au mers bine. Şi a mişcat în aşa fel lucrurile, încît să-l scoată pe Orban din joc, cu un prim pas.

Deşi, acelaşi Orban şi tot prin negocieri la fel de acerbe, îi convingea pe liberali în 2014, să-l accepte pe Ionahnnis drept candidat al lor la preşedinţie, şi în acelaşi timp pe preşdintele ”en titre” al liberalilor să facă un pas în spate. Deşi, tot atunci, în urmă cu şapte ani, Orban făcea, la rîndul său, un pas lateral în competiţia pentru preşedinţia liberalilor. Aşa i-a fost creat un culoar liber lui Klaus Iohannis, acest ”new entry” al PNL-ului, care în numai cîteva zile de la înscrierea în partid ajungea vicepreşedinte şi apoi preşedinte al partidului, la un congres în care fără retragerea strategică a lui Orban din cursa pentru şefia partidului şi ordinul acestuia ca susţinătorii săi să-l voteze pe noul venit, nu Iohannis ar fi fost candidatul PNL la preşedinţie. S-ar fi numit Crin Antonescu.

Ei bine, nici amintirea acestui episod nu i-a picat niciodată bine lui Iohannis şi de aceea, dacă se poate, Orban trebuia să dispară de tot, ca Vasile Blaga, un alt artizan al acestui şah politic prin care Iohannis s-a trezit preşedinte. Cu DNA-ul se mai încercase, nu s-a putut. Aşa a apărut Cîţu.

Pe scurt, asta e povestea. Klaus Iohannis a ajuns vicepreşedinte şi apoi preşedinte de partid, făcut ”pe puncte”. Şi, în cele din urmă, preşedinte al românilor, prostiţi şi căzuţi pe spate, la ideea că un neamţ ar putea face ordine, în dezordinea din România. Dar Iohannis nu mai e demult neamţ. Pur şi simplu, alegătorii săi  au ignorat atunci un adevăr simplu – Iohannis, sas din Ardeal, căsătorit cu o româncă, nu s-a gîndit nicio clipă să emigreze, pentru că nu mai păstrase şi nu mai avea mai nimic din trăsăturile neamului său. Nici rigoarea, nici disciplina. Şi, ceea ce conta cel mai mult, îi păsa şi în pasă cel mai puţin de cuvîntul dat. N-ar fi făcut nicio brînză, în vest.

În schimb, Klaus Iohannis are o trufie oarbă şi un orgoliu crud. E ranchiunos, pînă la Dumnezeu. Pe Orban, n-a mai putut să-l vadă-n ochi, tocmai pentru că acesta ştia, ştie prea bine cum a ajuns preşedinte – şi de partid, iar apoi de ţară. Pe toţi cei care au fost atunci în ”miezul evenimentelor”, ori au avut şi au cunoştinţă de ele i-a distrus, după cum a putut, mai mult sau mai puţin discret. Cine îşi mai aminteşte, azi, de Vasile Blaga, celălalt creator al ”mitului Iohannis”?

Pînă şi în cazul meu, un mărunt şi nebăgat de seamă istoric, a avut grijă personal (şi ştiu ce spun, cînd spun asta) să nu am nici cea mai mică şansă să mă pot întoarce, în vreo formă, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care-l creasem cu ani în urmă şi de unde am fost înlăturat odată cu instalarea ”guvernului meu”. Pentru Klaus Iohannis nu sînt chiar un necunoscut şi el ştie, prea bine, cîte cunosc, fără să fi vrut, din subteranele ascensunii sale.

Cît despre guvern, de la succesul moţiunii împotriva Vioricăi Dăncilă şi pînă azi, acesta n-a fost niciodată ”guvernul meu”. Pînă şi cum l-a numit, arată că a fost vorba, întodeauna, numai de el. N-a fost niciodată vorba nici de România. Tot numai de el. România e, pentru el, doar o trambulină pentru Europa. În Alpi, sînt mai multe pîrtii de ski, şi cu mult mai bune decît la Păltiniş.

Şi, în ecuaţia asta, cine mai e şi Cîţu, de ce să mai adune Klaus Iohannis la un loc, străchinile în care a mai călcat ăsta? Pur şi simplu, s-a plictisit. E şi week-end şi a plecat, ca de obicei, la Sibiu. Mai are puţin şi pleacă de tot, dintre nişte valahi pe care de fapt nu i-a înghiţit niciodată.  

Va lăsa în urmă un Cîţu disperat şi un partid care, în aceste ceasuri de criză, nemaiînţelegînd nimic din ce se întîmplă cu un preşedinte de la care luau lumina, îşi imaginează acum şi se amăgesc cu tot felul de scenarii, lansate ”pe surse”. Ba că e un ”plan secret” al lui Iohannis, care urmăreşte ”compromiterea politică a USR-PLUS”, ba că urmează intrarea furtunoasă în scenă a preşedintelui, pentru a-l impune din nou pe Cîţu, ca premier al unui guvern minoritar. Cu ce majoritate, nu se mai întreabă aceşti disperaţi, care-mi amintesc de asediaţii din Constantinopol, aşteptînd pe metereze, cu privirea în zare, un ajutor cruciat care era demult istorie.   

Dar istorie e Cîţu. Chiar dacă premierul mai mişcă, mai vorbeşte, ”guvernul meu” a murit, tot aşa cum mai demult a murit şi ”România educată”, cu toate că recent a fost scoasă din criptă şi machiată, să pară că-i vie. Doar Iohannis trăieşte, bine mersi şi se uită la televizor cum ne tîrîm zilele şi ne zbatem de la un salariu la altul, în vreme ce oamenii care s-au socotit ei înşişi ”ai săi”, dar de care el n-a avut nevoie niciodată şi i-a dispreţuit întodeauna, se măcelăresc între ei, sub ferestrele Cotroceniului.