PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Legiferarea manipulării de stat, de la Mineriadă la Securitate. ”Naţională” şi prevăzută de lege

Se împlinesc 32 de ani de la rezultatul celei mai ample manipulări din istoria post-decembristă: mineriada din 13-15 iunie 1990. E o aniversare tristă, în aceste zile, cînd se pregăteşte legiferarea manipulării de stat, prin ”legile securităţii naţionale”, o ficţiune care acoperă o renaştere a Securităţii. Ca şi atunci, în iunie 1990, se invocă un ”bine naţional”, spre a supune o minoritate faţă de voinţa majorităţii: pe cei care voiau ”linişte”, împotriva celor care visau la democraţie. E o aniversare tristă, pentru că mitingul împotriva ”legilor Securităţii” (le putem numi liniştit aşa, fără ”naţionale”), abia de au adunat sîmbătă în Piaţa Victoriei vreo 200 de persoane. Societatea civilă e fie anesteziată faţă de acest subiect, fie că ea e ”civilă”, exact cît trebuie să facă drepţi, cînd şi cît trebuie, faţă de ”comandamentele superioare”. Ale ”serviciilor”, fireşte, care cu 32 de ani în urmă, la mineriadă, au trăit momentul lor de glorie.  

 

 

Protestul din Piaţa Victoriei împotriva legilor securităţii naţionale de sîmbătă, 11 iunie, n-a avut nicio vlagă. Tudor Chirilă a fost aproape singur. I s-au alăturat în protestul pe care a vrut să-l iniţieze sub sloganul ”Libertate, nu Securitate!”, numai organizaţiile civice ”Corupţia ucide” şi ”Rezistenţa Civică Galaţi”.  Amorţeala protestului e amorţeala societăţii civile, care se mobilizează, de la 10 august încoace, doar în ”serviciu comandat”. Ori, acum ordinul a lipsit: Cotroceniul însuşi a recunoscut, prin vocea lui Iohannis (la mulţi ani, domnule Preşedinte!) că legile securităţii se discută acolo, că ”drafturile” au girul cel mai înalt – chiar dacă sînt opera serviciilor, care îşi legiferează singure domeniul. Au politicieni destui, care să facă ”interfaţa” cu Parlamentul. 

 

Singura autoritate care a evocat evenimentul de acum 32 de ani, mineriada din iunie ’90, a fost primul ministru, Nicolae Ciucă. El a spus că ”se împlinesc 32 de ani de la unul dintre cele mai dureroase momente ale istoriei noastre post-decembriste” şi că mineriada din 13-15 iunie 1990 a însemnat înfrîngerea violentă a unei manifestaţii-maraton a societăţii civile ”împotriva neo-comunismului, desfăşurată în Piaţa Universităţii”, prin ”instigarea unor români împotriva altor români”. Adică, prin manipulare – o tehnică specifică şi dragă Securităţii. Noii Securităţi. Serviciilor, şi noilor legi de care beneficiază din plin. 

 

Premierul Ciucă a avertizat că situaţia actuală ”ne obligă să rămînem prudenţi, să filtrăm obiectiv orice informaţii, să conştientizăm caracterul nociv al diversiunilor promovate prin multitudinea canalelor de informare moderne şi, nu în ultimul rînd, să apărăm şi să respectăm drepturile cetăţenilor. Gîndurile noastre se îndreaptă, astăzi, către victimele manipulărilor şi represiunilor brutale şi familiile acestora. Sîntem datori să continuăm consolidarea valorilor democratice şi integrarea României în arhitectura instituţională, generată alături de partenerii noştri occidentali”. Adică, ar fi încurajator mai degrabă să luăm modele occidentale, inclusiv în materie de securitate naţională, decît să reinventăm Securitatea – cel puţin aşa aş vrea să înţeleg eu mesajul prim ministrului, care s-a lansat netam-nesam în comemorarea mineriadei, totuşi cu un scop, poate ca un avertisment. 

 

Ciucă a mai a spus, dealtfel, la fel de voalat, că  ”evenimentele din primăvara-vara anului 1990 reprezintă o pagină din istoria recentă, asupra căreia sîntem datori să reflectăm şi unii şi alţii, pentru ca societatea românească să nu mai devină vreodată victimă a diversiunilor şi propagandei mincinoase”. Păi, să reflectăm. 

 

 

Alegerile din mai 1990 validaseră prin vot popular echipa instalată la putere în decembrie 1989. Pentru cei puşi să apere cuceririle socialismului în România, adică pentru organele Securităţii şi Miliţiei, rebotezată Poliţie, dar încă incapabilă să depăşească vechile deprinderi, acţiunea de ”curăţare” a Pieţei Universităţii avea corespondenţe bine cunoscute în practicile trecutului. Teama noilor lideri le furniza angoase, cu atît mai mult cu cît manifestaţia se derula într un loc ultracentral, strîns legat de miturile proaspăt născute ale Revoluţiei. Pentru ”combaterea Pieţei Universităţii”, a fost pusă mai întîi la punct o vastă operaţiune de dezinformare.

 

La momentul dezmembrării Securităţii, o componentă importantă a ei, Serviciul „D” de dezinformare se afla în orbita UM 0544, serviciul de spionaj. Acolo activa Mihail Stan, cel ce a devenit ulterior prim adjunct al directorului SRI, Virgil Măgureanu, de unde a trecut mai apoi la SPP (după ”scandalul Berevoieşti”) şi în cele din urmă la Fondul Proprietăţii de Stat (în 1992), precursor al unui alt securist specializat în ”privatizare” şi, de asemenea, implicat în mineriadă, generalul Victor Marcu. Cadrele Securităţii specializate în dezinformare şi au făcut din plin datoria faţă de noii patroni politici de după 1989, cu prilejul campaniei electorale deosebit de agresive a regimului Iliescu, din 1990, cînd lozinci de genul „Voi n aţi mîncat salam cu soia” şi zvonuri privind ”vînzarea Ardealului” de către Raţiu, Cîmpeanu, Coposu şi Doina Cornea au împînzit ţara. Ca să nu mai vorbim de celebrele „droguri de la PNŢ”, pe care „ziariştii” din solda Frontului Salvării Naţionale le-au văzut ”cu ochii lor”, în zilele mineriadei din iunie 1990.

 

Naţiunea română, minţită luni de zile, prin intermediul securiştilor din Serviciul „D”, reactivaţi de regimul Iliescu, în legătură cu ”moşierii”, cu ”vinderea ţării” şi ”Coposu care n a mîncat salam cu soia” (bineînţeles că deţinuţilor politici nu li se ”servea” aşa ceva), nu a avut nimic împotriva intervenţiei brutale a minerilor, cum nu are acum nimic împotriva ”legilor securităţii naţionale”. Cei capabili dintotdeauna să „păstreze liniştea” regimului (ştia bine domnul Iliescu, cum ştie acum domnul Iohannis) erau ”domnii” de la Securitate, deveniţi azi cei de la ”servicii”. 

 

Implicarea operativă a serviciilor secrete în mineriadă a fost o certitudine. Dincolo de intoxicarea al cărei pivot îl reprezenta chiar şeful ales al statului, ofiţerii fostelor structuri ale Securităţii au constituit o prezenţă activă în acele zile pe străzile Bucureştiului. Este de notorietate rolul jucat pe parcursul evenimentelor de Gelu Voican Voiculescu, eminenţă cenuşie a UM 0215. Posesor al unei arme încă din 19 ianuarie 1990, în baza permisului nr. 010094, justificîndu se ulterior pentru acest fapt cu un decret din 1971, care le permitea activiştilor comunişti să poarte armă, Voican Voiculescu renunţase în zilele mineriadei la faimoasa lui barbă, din considerente ”strategice” şi a orchestrat în acele zile multe dintre acţiunile represive. Într un scurt interviu pe care mi l a acordat şi pe care l am difuzat la Radio Europa Liberă pe 1 mai 1998, a recunoscut această implicare, susţinînd că a utilizat arma (chiar dacă nu avea permis pentru pistol mitralieră AKM, ci doar pentru pistol) pentru a se proteja, iar la barbă renunţase pentru a nu fi recunoscut. Sau, cred eu, ca să nu fie bătut de mineri din greşeală, pentru că purta barbă.

 

Grupurilor de mineri li s au distribuit fotografii cu lideri ai Pieţei Universităţii şi aceştia au fost îndrumaţi la adrese dinainte cunoscute de poliţişti, civili şi falşi mineri, de fapt, cadre aparţinînd UM 0215 şi SRI. În devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi a redacţiilor unor publicaţii, un important rol l au avut coloneii Viorel Tache, Ion Condoiu şi Mărăcine, din structurile UM 0215, care i au însoţit sau le au ordonat subalternilor să i însoţească pe mineri în acţiunile lor. Faptul este dovedit şi de prezenţa unora dintre cei pomeniţi la redacţia României libere în momentul asaltării ei (alături de fostul ofiţer de securitate Cămărăşescu, devenit brusc „inginer miner”). La fel de sugestivă este prezenţa colonelului Ion Nicolae şi a plutonierului Corneliu Dumitrescu de la „doi şi un sfert” în fruntea grupului condus de minerul Danciu, care a devastat casa lui Ion Raţiu. Ulterior, cei doi aveau să declare la una dintre şedinţele procesului care le a fost intentat de către liderul ţărănist, că „au acţionat la ordin”. Ion Raţiu a cîştigat procesul intentat Ministerului de Interne, instanţa dispunînd inclusiv returnarea sumei de 10.000 de dolari sustrasă din casa acestuia de „echipa mixtă de intervenţie”. 

 

A mai existat vestita diversiune a „drogurilor” de la Partidul Naţional Ţărănesc, de fapt, medicamente primite de la UNICEF pentru a fi distribuite ca ajutoare. „Primul care a spus că sînt droguri a fost crainicul Melinescu de la televiziune, care ne şi îndemnase să spargem uşa de la subsol, că avea el informaţii că acolo ar exista ceva necurat”, a relatat ulterior unul dintre minerii care au distrus sediul PNŢ, prilej cu care a apărut şi el la ştirile televizate. Nu numai crainicul Nicolae Melinescu, ulterior recompensat cu o plecare pentru mulţi ani drept corespondent al TVR în Statele Unite, a participat la asemenea diversiuni. Exemplele de ”interacţiune” între cei care construiseră acel scenariu, cei care îl difuzau şi cei care, manipulaţi fiind, l au pus în practică, ar face în sine subiectul unei cărţi – un manual de dezinformare aplicată. 

 

În componenta ”operativă” din timpul mineriadei, s-a implicat activ colonelul şi Corneliu Grigoraş, pe atunci şeful Serviciului de Filaj din Serviciul de Informaţii Externe, nou creat, un personaj descris ulterior de colegi drept ”total aservit lui Mihai Caraman [spionul Securităţii care a furat secretele NATO, propulsat de Petre Roman în fruntea spionajului românesc, după 1989 – n.n.]”. Grigoraş ”a efectuat protecţie pentru mineri la cele două mineriade, a avut oameni infiltraţi în corturile de la Universitate, tineri de la Serviciul de Filaj (ofiţerii Bogdan, Iorga, Duţescu, doamna Alexa etc. Nu a existat demonstraţie care să nu fie monitorizată de Grigoraş, care avea permanent, personal legătura radio cu cei infiltraţi în rîndul demonstranţilor.  Sub ordinul lui Caraman şi Tănăsescu, locţiitorul acestuia, au organizat acţiuni de filaj şi erau pregătiţi chiar înarmaţi, împotriva celor care erau consideraţi duşmani ai ţării: ţărănişti, partide politice. Grigoraş, din dispoziţia lui Caraman, a dat o factură politică primordială serviciului său, nuanţă pe care a menţinut o tot timpul”, spunea un raport înaintat în 1999 preşedintelui Emil Constantinescu. 

 

 

De o deosebită atenţie s au bucurat, ulterior şi nu întîmplător, foştii securişti de la „doi şi un sfert”, magistraţii şi poliţiştii care „s au ocupat” în iunie 1990 de Piaţa Universităţii. Mai toţi au fost promoavţi în funcţii, dar au primit şi credite preferenţiale, cu dobîndă redusă, de la Bancorex. Dan Gheorghe, ajuns director adjunct al Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei, avansat general de divizie de Ion Iliescu, fost ofiţer la Securitatea Municipiului Bucureşti, şef la UM 0215 şi la Poliţia de Frontieră, a primit în 1995 şi 1996 credite în valoare totală de 38.000 de dolari. Viorel Tache, şi el fost şef al UM 0215, de asemenea participant activ la „curăţarea” Pieţei Universităţii, a primit şi el în octombrie 1996 un credit de 12.500 de dolari; iar colonelul Ion Condoiu, fost adjunct al UM 0215, unul dintre cei care au „invadat” alături de mineri redacţia României libere, fost consilier al senatorului Vasile Văcaru, a primit, în vremea cînd acesta din urmă era şeful Comisiei Parlamentare de Control a SRI, un credit Bancorex de 10.000 de dolari. 

 

Bine recompensaţi au fost şi poliţiştii sau magistraţii care i au dat în iunie 1990 o mînă de ajutor lui Ion Iliescu. Corneliu Diamandescu, şeful IGP în perioada 13 15 iunie 1990, care îi raporta ministrului Chiţac „am dat foc autobuzelor, conform înţelegerii”, a primit în iunie 1996 suma de 125,3 milioane de lei (41.900 de dolari), cu dobîndă preferenţială. Ovidius Păun, procuror la Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, fost şef al Direcţiei Cercetări Penale din IGP, prieten cu fostul şef al Direcţiei de Cercetări Penale din Miliţie, Tudor Stănică (cel condamnat la 11 ani în dosarul „Gheorghe Ursu”), a fost unul dintre procurorii detaşaţi în perioada mineriadelor la UM Măgurele şi şcoala de poliţie de la Băneasa, condusă pe atunci de generalul Pavel Abraham. Între 13 şi 16 iunie 1991, în aceste adevărate lagăre au fost reţinute abuziv peste 1.000 de persoane. Păun a fost cel care a coordonat „trierea” lor, emiţînd numeroase mandate de arestare. În februarie 1996 a primit 18.500 de dolari credit Bancorex. Acum toate acestea par sume derizorii dar, raportate la cursul leu-dolar şi la puterea de cumpărare din acea vreme, ele nu au fost deloc aşa.

 

În telegrama Rompres care prezenta discursul preşedintelui ţării în faţa minerilor la 14 iunie 1990, se arătau, la finalul mineriadei, ”rezultatele” obţinute de ”forţele de ordine, mineri şi oamenii de bine”: „Domnul Ion Iliescu a prezentat situaţia în care se află aceste elemente agresoare. Foarte multe au fost arestate, dar capetele, cei care se află în spatele acestei acţiuni, nu au fost încă depistaţi. Se va deschide o largă acţiune penală, iar Procuratura şi organele de Poliţie încep anchetarea celor arestaţi şi se vor elibera mandate de arestare pentru toţi cei care vor fi depistaţi, ca fiind implicaţi în actele de violenţă. În continuare, preşedintele ales al României a făcut apel către populaţia ţării, pentru a i denunţa pe toţi cei care participă la aceste acte de vandalism, care trebuie arestaţi, judecaţi şi care vor răspunde în faţa poporului”. 

 

Apelurile lui Ion Iliescu către populaţie, de a i „demasca” şi a i preda forţelor de ordine pe cei despre care se ştia că ar fi participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, nu au rămas fără ecou, ele sporind, în zilele următoare ”pacificării” minereşti, numărul celor arestaţi în dosarul tot mai gros al ”golanilor”. Ele sînt asemenea prevederilor din proiectele legilor securităţii naţionale, care obligă populaţia la ”colaborare”. Denunţurile nu mai sînt obţinute prin apeluri, ci au devenit o obligaţie cetăţenească. În iunie 1990, pentru ”apărarea stabilităţii”, devenită azi ”securitate naţională”, echipele de procurori şi foşti securişti, dintre care majoritatea au ajuns ulterior să ocupe funcţii importante în ierarhia aparatului de stat, au continuat arestările şi anchetele ”la foc continuu”. Între procurori s au remarcat în acele zile Ovidius Păun, Alexandru Ţuculeanu, Emil Dinu (fost ofiţer de Securitate) şi Cristian Vlădăşcău, dar şi alţii, iar poliţiştii (în special cei de la Secţia I) i au preluat într o primă fază pe cei bătuţi de mineri, transportîndu i ”din ordinul generalului Penciuc” spre locurile de deţinere. 

 

A existat o acţiune concertată MI MApN SRI, probată de notele de mînă, prin care reţinuţii aduşi de mineri la Secţia 1 Poliţie, de pildă, erau trimişi către o unitate militară a Ministerului Apărării Naţionale de la Măgurele, spre a fi cercetaţi acolo ”din ordinul generalului Penciuc”, consilier al lui Ion Iliescu, după cum arată asemenea documente, pe care le deţin.   Penciuc, provenit din fosta Securitate a fost una dintre „eminenţele cenuşii” ale desfăşurării operaţiunilor poliţieneşti şi civile din 14 15 iunie 1990. N-a fost niciodată cercetat pentru implicarea sa în mineriadă. A devenit, după pensionare, preşedinte al Asociaţiei Rezerviştilor din Ministerul de Interne, care îi grupează în special pe nostalgicii din vechea Securitate şi Miliţie. Penciuc a fost colonel în trupele de Securitate, reactivat de Ion Iliescu în aparatul său de consilieri de la Cotroceni. A primit gradul de general după ce, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, fusese trecut în rezervă şi supravegheat de Securitate pentru legăturile sale „neortodoxe” cu Moscova, unde studiase la Institutul „Felix Dzerjinski” al KGB, absolvit cu gradul de căpitan. Şi acest general, care în timpul mineriadei din iunie 1990 a coordonat trimiterea arestaţilor la Jilava şi în lagărul de la Măgurele, precum şi torturarea lor, numărîndu se printre principalii responsabili ai represiunii de atunci, a fost decorat odată cu generalul de Securitate Gheorghe Homoştean, de către preşedintele Băsescu, ca ”veteran de război”, din divizia ”Tudor Vladimirescu”.

 

Arestaţi de către mineri şi securişti în civili şi ajunşi în aresturile improvizate de la Măgurele sau de la şcoala de poliţie de la Băneasa, după ce suportaseră maltratările minerilor şi pe ale poliţiştilor, manifestanţii din Piaţa Universităţii au fost – după cum aveau să afirme mulţi, după eliberare – supuşi în continuare bătăilor şi torturii psihice, de multe ori chiar sub privirile impasibile ale procurorilor care le întocmeau, deseori fără nici cel mai mic temei legal, mandatele de arestare şi actele de cercetare penală. Dar să revin la documente. Într o situaţie a cauzelor penale privind evenimentele produse în perioada 13 15 iunie 1990, alcătuită la cabinetul procurorului şef al capitalei, Viorel Spînu (ulterior avocat al lui Omar Hayssam) la data de 30 septembrie 1991, se arată că în ”dosarul golanilor” se soluţionaseră 662 de cauze, dintre care, doar în şapte s a dispus trimiterea în judecată a 70 de persoane. Tot în această statistică se arăta că în urma „evenimentelor” s au identificat ca persoane vătămate, în evidenţele spitalelor din Bucureşti, 35 de militari, opt mineri şi 234 de civili. Disproporţia este evidentă – cu atît mai mult cu cît trebuie să i luăm aici în considerare şi pe cei 1.300 de arestaţi, bătuţi ”legal”, precum şi pe cei care au fugit din spitale sau care nu şi au declinat identitatea reală, de teama arestării. Dar despre victimele mineriadei, mîine.

 

Practic, în iunie 1990 nu se întîmplase nimic nou sub soare: Securitatea renăscuse. Acum, se pregăteşte să-şi recîştige, integral, puterea şi vigoarea de altădată. Sub umbrela ”securităţii naţionale”.  În această cheie a avertismentului, am citit şi remarcile curajoase ale premierului Ciucă, pe care le-am pus în legătură cu actualitatea ”spiritului mineriadei”. Dă Doamne să fie aşa!